1. Trăia în cea mai friguroasă odaie din casă, unica fără sobă. El a ales-o. A ales-o pentru un lucru pentru care toți ceilalți o ocoleau. Nu se încălzea și asta lui îi convenea de minune. Se obișnuise să doarmă în încăperi neîncălzite și, de asta, se mutase în camera aia din fund, în care toți intrau în palton și numai el stătea în chiloți. Parcă ar fi fost un personaj din Șalamov.

Mânca foarte repede. Farfuria cu borș din fața lui o golea într-o clipită, sculându-se de la masă în timp ce ceilalți se așezau. Mai tot timpul făcea ceva. Săpa via sau căra apă de la fântână sau tăia lemne. Nu stătea o clipă locului. Devenea gherțoi, dacă voiai să-l ajuți.

După școală, Nicolae îl găsea măturând curtea.

— Ei, cum a fost azi? îl întreba bătrânul, fără să lase mătura din mână.

El mătura și Nicolae îi povestea. Mai toate poveștile lui Nicolae erau despre profesorul său de istorie, Pavel Ivanovici Hanganu, pe care pur și simplu îl adora, istoria fiind materia sa preferată. Modul lui Hanganu de-a preda istoria era foarte spectaculos. Astăzi și-a suit elevii în bena unui camion și le-a predat lecția în timp ce au dat roată Fluturii, povestea Nicolae electrizat.

Bătrânul continua să măture, fără să-i spună nimic și Nicolae nu era sigur că îl asculta și îl auzea ce-i spune, dar el era așa de încântat de lecția de azi, că îi povestise cum au trecut cu camionul prin pădure, exact în momentul când Pavel Ivanovici le povestea despre cum partizani și cum luptau ei ascunși după copaci. Povestindu-i, Nicolae devenea din ce în ce mai înaripat. Lecția de azi a lui Hanganu fusese și un fel de reconstituie, îi ceru șoferului să oprească mașina și se împărțiră în două tabere, partizani și nemți și au înscenat un fel de luptă.

Fără să-l privească, bătrânul mătura mai departe, mătura cu spatele la el. Nicolae venea din urma lui și-i povestea, încercând să astupe fâșâitul măturii care se auzea în fața sa.

Băiatul era entuziasmat și ar fi vrut ca și bătrânul să-i împărtășească admirația sa, dar acesta tăcea. Încercând să-l clinteasca din tăcerea sa îndărătnică și egoistă, băiatul sări la bătrân ca să-i smulgă mătura din mână.

O apucă cu mâinile și o trăgea la el, dar bătrânul nu voia să i-o dea și atunci băiatul îi reproșă că nu vrea să-l asculte, că e insensibil și că nu-l interesează soarta sa.

Radu, cu o minge la picior, îl strigă din drum și băiatul îl lăsă pe bătrân și alergă afară, iar bătrânul se întoarse la mătura sa și își reluă măturatul.

1. Stăteau la masă și beau vin.

— Felicitări că ai terminat facultatea. Ești primul din familia noastră care a terminat o facultate, îi spuse bătrânul și sorbi din pahar.

— Pentru asta ar trebui să-i mulțumesc lui Pavel Ivanovici Hanganu, îi spuse tânărul și sorbi și el din pahar

— Și eu ar trebui să-i mulțumesc, pentru că, dacă nu era el, poate, n-aș fi văzut niciodată Siberia.

— Cum? a exclamat Nicoale stropindu-și cu vin blugii săi noi.

— Secătura asta de Hanganu m-a turnat la KGB-ul din Ungheni.

— Pavel Ivanovici?

— Da.

— Nu pot să cred asta.

— Știam eu. De asta, nici nu ți-am spus până acum nimic.

— Nu se poate.

— Ba, se poate. El a ciripit la KGB.

— Dar pentru ce?

— Pentru a parveni. Ca să ajungă șef mare. Și a ajuns? Da pe dracu. A ajuns un nenorocit de profesoraș pe care-l admiră imbecili ca tine. Degeaba m-a turnat că ăia nu l-au luat în seamă. Când a înțeles și el asta, era deja prea târziu pentru mine și alți flutureni, înghițiți de Siberia aia nemiloasă. Nenorocitul dracului. De asta te corcolise el așa pe tine în timpul școlii, pentru că se simțea cu musca pe nas și pentru că voia în felul ăsta să-și spele obrajii în fața mea.

Nicolae îl asculta cu gura căscată. Nu-i venea să-și creadă urechilor. Parcă i se prăbuși cerul în cap.

Văzând că băiatul nu-l cred, bătrânul s-a sculat de la masă și a ieșit în curte. Profesorul de istorie locuia peste râpă și Nicolae avu impresia că bătrânul avea de gând să se pornească la el, acasă, dar nu, nu s-a pornit, ci a luat mătura în mână și a început să dea cu ea prin ogradă, deși curtea era curată. Nicolae a ieșit după el, afară.

— Dar cum, cum s-a întâmplat?

— Cum s-a întâmplat vrei să știi?

— Da, vreau.

— Simplu. Trecuse o săptămână de când murise Stalin și m-am dus cu grâul la moară. În curtea morii erau patru oameni, printre care și Hanganu, și discutau despre Stalin.

— Da eu mă bucur că a dat ortul popii Stalin, am exclamat eu. Stalin a fost un câine. A pierit un câine. Atât am spus și în aceeași seară miliția m-a umflat de acasă.

— Da de unde știi că Pavel Ivanovici te-a turnat?

— Știu.

— Poate că greșești?

— Exceptându-l pe el, pe toți ceilalți ne-au ridicat, dar pe el, nu.

— Poate că a fost o întâmplare.

— Ce întâmplare, când a venit și la miliție, și m-a acuzat în față?

— Și de ce nu mi-ai spus nimic până acum?

— Pentru că trebuia să termini școala și facultatea și eu nu voiam să faci prostii. Da acum că le-ai terminat, pot să-ți spun. Numai că n-aș vrea nici acum să faci prostii. Îmi promiți?

— Da.

— Nu ai să-i faci nimic?

— Nu, i-a promis Nicolae și s-a retras în camera sa, unde a dat jos de pe perete toate diplomele câștigate de el la olimpiadele de istorie și le-a ars, în curtea măturată de bunicul său.

1. Profesorul de istorie a murit și atunci Nicolae a scris un text la ziarul unde lucra despre cum Pavel Ivanovici Hanganu l-a denunțat pe bunicul său Goriță la KGB pentru a putea ajunge nu știu ce șef mare la partid. Profesorul său de istorie murise și el nu mai credea că ceea ce face el e un act de răzbunare. Dacă a murit, cui îi mai poate face rău această mărturisire a mea? Nimănui. Nu se simțea vinovat nici în fața bunicului său, fiindcă acestuia îi promise să nu se atingă de Hanganu cât va trăi, dar nu și după moartea sa. Acest text a fost citit de foarte multă lume, inclusiv din Flutura, despre cum a aflat într-o bună zi că profesorul său preferat din școală l-a denunțat la KGB pe bunicul său și ce șoc a trăit atunci. Un șoc atât de mare încât și-a dat demisia de la facultatea de istorie, unde decanul îl angajase în calitate de lector.

2. A doua zi, la redacție a venit cu o falcă în cer și alta în pământ văduva Hanganu, acuzându-l că l-a atacat pe profesor când acesta nu se mai putea apăra. Doamna Hanganu îi predase franceza la școală, dar istoria o îndrăgise mai mult.

— Dar dumneavoastră când l-ați cunoscut? a întrebat-o Nicolae, când fosta sa profesoară de franceză s-a mai calmat un pic.

— Ce importanță poate să aibă asta?

— Are.

— În 1954.

— Dar povestea asta cu bunicul meu s-a petrecut în 1953.

— Pavel nu mi-a povestit nimic despre asta.

— Nici bunicul meu nu mi-a povestit cât am fost elev.

— Nu-i posibil. Bunicul tău te-a mințit. Cred că avea un dinte contra lui Pavel și s-a răzbunat prin intermediul tău. Soțul meu nu putuse să facă așa ceva. Unde mai pui că și eu sunt din deportați. În acel an când l-am cunoscut m-am întors din Siberia și el știa cât de tare îi urăsc pe comuniști și pe cei care s-au vândut lor, pentru că mi-am pierdut părinții în Siberia și pentru că nu mi s-a permis să mă întorc în Sălcuța mea natală, de unde am fost ridicați pe 29 iunie 1940, fiind turnați de un vecin, care voia să ne ia casa.

— Păi, tocmai de asta și a trecut totul sub tăcere.

— Nu, eu nu cred că el a fost turnător.

— Dacă nu mă credeți, duceți-vă și întrebați-l pe bunicul meu Goriță. El mai trăiește. Are 96 de ani. Trăiește în același sat cu dumneavoastră. În casa de peste râpă.

Doamna Hanganu a ieșit din cabinetul lui Nicolae, fără să-și ia rămas bun și trântind ușa. Mult timp nu a mai știut nimic despre ea. Apoi a aflat că și-a vândut casa din Flutura și s-a întors la Sălcuța, de unde a fost deportată împreună cu părinții ei, pe 29 iunie 1940.

1. Bătrânul tăia lemne în curte și se gândi la Nicolae pe care-l văzuse aseară la televizor, la lansarea unei cărți de-ale sale și își aminti cât de entuziasmat îi mai vorbea acesta în copilărie despre profesorul său de istorie și acum regreta că i-a povestit cum acesta l-a turnat la KGB. Mai bine nu-i povestea nimic și acesta și-ar mai fi păstrat și acum părerea că profesorul său de istorie că a fost un om extraordinar. Poate, atunci nici doamna Hanganu nu ar mai fi plecat vreodată din Flutura și ar fi avut și el cu cine să mai schimbe o vorbă. Deseori, ai doar de pierdut când povestești despre toate lucrurile astea.

(din volumul Poduri de flori și de sârmă ghimpată, în curs de apariție la Humanitas).