Ceasul sună prelung, cu un țârâit spart și puternic. Era un ceas de masă vechi rusesc, Slava, pe care îl găsise la țară, printre vechituri. Nu avusese nevoie de prea multe reparații. Îl curățase și acum mergea foarte bine. Era extrem de util, pentru era sigur că dimineața va suna.

Coborî din pat și vru să aprindă lumina. Nu venise curentul, deși era deja 6. Înjură printre dinți, dar cu voce scăzută. În ultimul timp curentul nu mai venea la ora 6, așa cum era programul. Uneori se făcea 6,30 până să poată aprinde becul chior din bucătărie pentru a își face cafeaua.

Se spălă pe față cu apă rece și căută pe bâjbâite ibricul să facă o cafea. Nu era cafea propriu zisă, ci un amestec de năut, ovăz și soia în care se mai găseau câteva urme de cafea. Avea un gust de pământ, dar tot era ceva. Cafeaua nu se mai aducea în țară de aproape un an, de când fusese inaugurat Marele Plan de Independență Economică a Țării. Totul, sau aproape totul, trebuia produs în țară. Importurile erau aprobate cu mare greutate. Cafeaua, țigările și alcoolul fuseseră primele produse străine care dispăruseră de pe piață.

Se îmbrăcă și vru să iasă pe ușă. Atunci își aminti că azi era Aniversarea Marii Revoluții din Martie. Se împlineau 13 ani de la Marea Revoluție și 10 ani de la Recucerirea Independenței.

Marea Revoluție începuse la un an după Falsa Epidemie, când restricțiile foarte severe aduseseră oamenii la disperare. În cele din urmă ieșiseră în stradă. Protestele duraseră câteva luni, și, la început fuseseră pașnice. Apoi, galeriile de fotbal, adevărate organizații paramilitare, preluaseră controlul și protestele deveniseră violente. În două luni Puterea fusese înlăturată, după care evenimentele se precipitaseră. Partidele politice, care se dovediseră corupte, fuseseră scoase în fara legii și institiuit un partid unic – "Totul pentru Tricolor". E drept că mulți dintre vechii politicieni (de fapt cam toți) se regăseau acum în noul și singurul partid. Dar nu prea aveai voie să vorbești despre asta cu voce tare. De fapt, oamenii nici nu păreau dornici să își amintească astfel de lucruri. Preferau să uite. Lucrurile intraseră rapid într-o rutină cu care toți se obișnuiseră, parcă bucuroși că nu mai aveau voie să facă orice le trecea prin cap ca înainte. Învățaseră neașteptat de repede să se supună tuturor restricțiilor, în timp ce peste tot li se spunea că abia acum sunt liberi și independenți.

Uneori, se trezea întrebându-se dacă este singurul care are astfel de gânduri și amintiri. Așa cum își amintea că Recucerirea Independenței fusese la început Roexit. Decursese în mod logic după ce "Totul pentru Tricolor" devenise partidul-stat. Oficialii europeni păruseră chiar ușurați să mai scape de o țară est-europeană care fusese acceptată prea repede în UE și acum își scotea la iveală tarele autoritariste. Ba chiar statele din Vest se simțeau mai în siguranță să pună o zonă tampon între ele și Rusia. Votul fusese formal, și, la trei ani de la ceea ce acum se numea Marea Revoluție, Roexitul devenise o realitate, iar în scurt timp fusese denumit Recucerirea Independenței. Cu o rapiditate care denota un subconștient care aștepta autoritarismul, poporul acceptase noua realitate și se conformase imediat.

Rămase în prag nehotărât. Era aniversarea Marii Revoluții, deci trebuia să posteze ceva. Un mesaj, sau ceva care să arate adeziunea lui la Cauză. În preajma aniversărilor, rețelele sociale erau atent supravegheate și nu se făcea să apari printre "șovăielnici". Așa erau numiți cei care nu arătau în public entuziasm pentru Cauză. "O să o fac de la birou" se gândi și ieși grăbit. Oricum nu avea suficientă baterie la telefon și probabil o să i se descarce pe drum. La birou avea să îl pună la încărcat și putea apoi să posteze. Din fericire, la ei la Comisie aveau voie să își încarce deviceurile de acasă, fără ca nimeni să îi raporteze. În alte instituții nu era așa. Dar la Comisia pentru Prognoză lucrurile erau mai relaxate.

Ieși din bloc, când încă nu se luminase bine de ziuă. Își ridică gulerul de la palton și porni cu pași grăbiți spre birou. Știa că era inutil să aștepte vreun autobuz. Circulau rar și erau foarte aglomerate, mai ales dimineața. Dacă întindea pasul, în 45 de minute ajungea la birou. Pe drum se tot gândi ce să posteze. Un mesaj de condamnare a Occidentului Putred? Sau ceva de glorificare a Întâiului Stătător? Mergea cu capul în pământ, pentru a evita gropile din asfalt, în timp ce în minte cântărea toate variantele. Probabil colegii lui vor alege a doua variantă. Era cea mai evidentă. Dar el prefera să fie prudent și să își cântărească pașii pe termen lung. Nu îi garanata nimeni că acolo, la vârf, lupta pentru Putere era încheiată. Niciodată nu puteai fi sigur de asta.

De altfel, așa se întâmplase la puțin timp după Triumful Marii Revoluții, când fusese demascată Conspirația Ocultă. Surprinzător (sau nu) din Conspirație făceau parte membri de la vârful Puterii în frunte cu cea care fusese Numărul Doi în Partid și port-stindardul mișcărilor de stradă care duseseră la căderea Vechiului Regim. Fusese epurată din partid în urma unui proces care făcuse senzație la vremea aceea, în care se prezentaseră dovezi în favoarea acuzațiilor grave care i se aduceau - deviaționism, complot cu Occidentul, sexo-marxism și feminism.

Nu se știe prin ce mijloace reușise să fugă din țară și acum era refugiată undeva în Vest, de unde se știa că pune la cale răsturnarea prin orice mijloace a Numărului 1. Întâiul Stătător se folosise de acest conflict și introdusese feminismul printre ideologiile care otrăveau sufletul națiunii și care stricau tradițiile străvechi ale poporului. Odată cu fostul Număr 2, mulți dintre adepți, unii chiar membri fondatori ai Partidului ajunseseră în închisoare în urma unor procese în care toți își recunoscuseră vina.

Dar nimeni nu-ți putea garanta că acolo sus lucrurile s-au liniștit. Poate mâine altcineva va face cu Numărul 1 ceea ce făcuse el cu Numărul 2 și atunci toate postările în care el fusese glorificat ar fi devenit compromițătoare. Așa că mai bine posta ceva mai general. Ceva despre Tradițiile Strămoșești. Sau despre Dacii Liberi. Cei care ne transmiseseră marile virtuți strămoșești și care erau creatorii adevărați ai civlizației. Astfel de teme nu aveau cum să își piardă valabilitatea, indiferent de luptele de putere de la vârf. Și mai era un avantaj – prin astfel de postări își întărea renumele de "intelectual" pe care începuse să îl dobândească în cadrul Comisiei și care putea să îi fie util atunci când se vor lua în calcul viitoare promovări.

Ajunse la birou, dădu drumul la calculator și postă textul pe care îl compusese în minte pe drum.

"Suntem un popor care se trage din dacii neînfrânți. Dintre toate falsurile istorice pe care cancelariile occidentale le-a lansat, cel despre așa zisa cucerire a Daciei este cel mai grosolan. La fiecare moment al independenței noastre, spiritul dacilor liberi plutește peste noi și ne aduce aminte de cuvintele lui Eminescu "Făra cultul trecutului nu exista iubire de țară". Reciti postarea.

Suna bine, dar parcă lipsea ceva. Se mai gândi și înlocui "falsuri" cu "fake news". Așa era mai bine. Postă, apoi căută pe birou lista de lucrări de azi. O făcuse de ieri, așa cum făcea la fiecare final de zi.

Biroul în care lucra se ocupa de inventarierea proprietăților care trebuiau naționalizate. Imediat după Roexit, cetățenii care erau plecați din țară primiseră un termen de 6 luni să se întoarcă. Cine nu, cădea sub incidența legii care fusese dată și care prevedea confiscarea averii.

Numai că în practică acest lucru se dovedea destul de dificil. Se înființase Biroul de Coordonare al Naționalizării, unde el lucra, dar nici așa nu mergea mai bine. Cei mai mulți rămăseseră în străinătate, și multe case, mai ales la țară erau părăsite. Dar lipseau actele de proprietate, mulți bătrâni muriseră, iar succesiunea nu fusese dezbătută. Așa că locuințele rămâneau în paragină, și chiar dacă erau naționalizate, nimeni nu avea grijă de ele. De fapt, activitatea Biroului era total inutilă, pentru că marile averi fuseseră puse la adăpost, cei care nu se mai întorseseră în țară își luaseră cu ei ceea ce putea fi luat, iar restul fusese abandonat într-o țară de care nu mai voiau să știe nimic. De aceea, oficial, în străinătate, rămăseseră foarte puțini. În realitate, aceștia pur și simplu își ascundeau originea.

Activitatea Biroului era, așadar, cvasi-inutilă, dar el își făcea treaba cu simț de răspundere, pentru că salariul era destul de bun și, mai important, făcea parte din categoria B a funcționarilor.

Împărțirea în categorii fusese un mijloc de a distribui mai bine resursele, în funcție de importanța socială a persoanei. Concret, el avea dreptul la 1 kg de cane de porc sau vită și 1 kg de carne de pui pe lună, față de cei din categoria C, la care rațiile de carne erau înjumătățite. Mai existau și cei de categoria A, care puteau practic să cumpere orice de oriunde și oricând, dar aici intrau doar cei din aparatul de partid.

Se uită pe lista de lucrări. Azi avea o zi ușoară. Trebuia să termine fișele pentru vreo 10 imobile pe care le începuse de ieri și mai avea vreo 3 reclamații de soluționat. Dacă s-ar fi pus pe ele în 3 ore nu avea ce face. Dar el învățase că excesul de zel era la fel de dăunător ca și lipsa totală de activitate. Totul era să faci nu foarte mult, dar nici puțin, dând însă impresia că muncești mult.

*

Intră și se uită spre biroul Angelei. Fata nu venise la serviciu, ceea ce era destul de ciudat, pentru că era cea mai conștiincioasă din întregul birou. Îi plăcea de ea și, de multe ori își spunea că poate ar trebui într-o zi să își ia inima în dinți și să o invite în oraș. Dar, de fiecare dată își aducea aminte că era, într-un fel, teritoriul șefului de birou. Acesta era însurat, dar "capsase" toate femeile din insituție, iar pentru Angela făcuse o adevărată pasiune.

Își puse mapa pe birou, apoi se aplecă spre George care stătea lângă el.

- Ce e cu Angela? Iar a chemat-o șeful?

Se întâmpla aproape în fiecare dimineață ca șeful să cheme una dintre femei în birou "să bea cafeaua".

George se uită speriat în stânga și în dreapta și șopti:

- Ștt... A fost arestată pentru deviaționism feminist.

Îngheță. Doar pronunțarea unei astfel de acuzații era periculoasă. Dacă erai acuzat de sexo-marxism sau deviaționism poate mai aveai șanse de scăpare. Dar o acuzație de feminism îți pecetluia soarta pentru totdeauna.

Începu să lucreze concentrat, de parcă ar fi vrut să se uite că pusese o astfel de întrebare. De altfel, în întregul birou domnea o atmosferă apăsătoare. Nimeni nu mai făcea nici măcar o glumă, iar puținele cuvinte rostite erau doar cele strict necesare. După câteva ore de lucru, se trezi că aproape terminase lucrările pe care își propusese să le facă în trei zile.

Era aproape să intre în panică. De obicei nu făcea asta, dar acum era efectul celor întâmplate. Apoi își aduse aminte de raportul trimestrial pe care tot amâna să îl facă. Era un document total inutil, pe care aproape nimeni nu îl completa. Dar, odată pe an, șeful se trezea să întrebe de el și atunci toți dădeau din colț în colț. Așa că acum avea un motiv foarte bun să îl întocmească. Lăsă celelalte dosare deoparte și începu raportul. Reuși să se concentreze la el, încât nici nu simți când veni pauza de masă. Toți din birou se ridicară aproape în același timp și se îndreptară spre sala de mese, sporovăind banalități.

Ajuns în sala de mese își luă tava și se așeză la coadă. Ca și ieri era un singur fel de mâncare – tocană de fasole verde în care pluteau vagi urme de slănină. Se așeză la o masă astfel încât să stea cu spatele la ecranul imens care domina cantina. Instinctiv, îl evitase pe George, de parcă i-ar fi fost teamă că ceea ce îi spusese încă mai avea ecou.

Mâncă reușind să nu mai țină cont de discursurile propagandistice care se revărsau din ecran și care demonstrau, cu cifre și date certe, că această perioadă era cea mai prosperă din istoria multimilenară a țării.

Cu coada ochiului văzu că la o masă alăturată mânca și șeful. De obicei nu făcea asta. Cineva, o femeie pe care el o chema, îi aducea mâncarea în birou și, eventual, mânca acolo cu el. De asta asta ieșise din bârlog, semn că nici pentru el situația nu era roză.

Probabil și el se gândea la același lucru ca toți. Acum soarta lui depindea de ce avea să declare Angela la anchetă.

Termină de mâncat și, când se ridică și duse tava, îi mai aruncă o privire șefului. Era îngândurat, chiar dacă încerca să ascundă acest lucru privind cu atenție la programul propagandistic.

Se întoarse la birou și se reapucă de lucru la raport. Ca și îaninte de masă, reuși să blocheze orice sunet din exterior, astfel încât să nu audă și să nu vadă nimic, în afara cifrelor și datelor pe care le trecea în tot felul de coloane și tabele. Aproape începuse să îi placă să facă asta. Îi oferea o stare de calm și de echilibru. Când sirena anunță sfîrșitul programului, parcă îi păru rău.

Plecă tot pe jos spre casă. Nu pentru că nu avea timp să aștepte autobuzul, ci pentru că avea o întâlnire. Se uită la ceas. Era bine, se încadra în timp. Ajunse în fața la Monumentul Independeței Țării cu câteva minute mai devreme de ora stabilită. Calm, fărîă să pară impacientat se plimbă agale prin piață, aruncând priviri piezișe pentru a vedea dacă nu este urmărit. Nu era. În cele din urmă zări și silueta pe care o aștepta. Un bărbat într-un fulgarin cenușiu. Se îndreptă spre el și când trecură unul pe lângă altul, acesta îi strecură un pachet pe care el îl luă imediat și îl băgă în geantă. Apoi fără să mai întoarcă privirea plecă spre casă.

Ajunse acasă când aproape se însearse. Șeful de scară îl aștepta aproape ostentativ.

- Nici săptămâna asta nu ai fost la muncă voluntară, îi aruncă el în loc de salut.

Știa că îl urmărea de ceva timp, probabil de când auzise că fusese unul dintre cei care relcamaseră la Primărie că în Asociație aveau loc nereguli. Nu fusese niciun control oficial, pentru că Șeful de scară avea oamenii lui la Primărie și reușise să oprească totul, dar acum îi căuta pe cei care se aflaseră la originea acelui denunț.

În mod normal, altă dată ar fi încercat să scape, să bolboresească ceva scuze, sau să promită vag ca veni data viitoare. Numai că acum, după tot ce se întâmplase la birou, avea pur și simplu chef să îl înfrunte.

- Nu pot să vin. Am primit ore suplimentare la Comisie.

Îl privi în ochi pentru a ținti mai bine ce urma să spună. Apoi adăugă ușor neglijent.

- Știți, este confidențial, dar se pregătește o reevaluare a tuturor dosarelor la Comisie și avem foarte mult de lucru. Se pare că mulți nu au declarat adevărul când au depus fișele de proprietate la Comisie.

Nu era deloc adevărat, dar Șeful de scară nu avea de unde să știe. O astfel de operațiune ar fi blocat întregul aparat guvernamental și nu ar fi avut niciun rezultat concret. Dar amenințarea funcționă. Bărbatul din fața lui tresări și se retrase mormăind ceva.

"Am nimerit la fix" își spuse el amuzat la gândul că, din întâmplare, poate chiar găsise ceva. Nu avea de gând să facă nimic acum, dar informația merita stocată în memorie, pentru a fi folosită la momentul potrivit.

Urcă vesel scările și intră în casă. Trase bine perdeaua și scoase din geantă bucata de carne pe care i-o dăduse bărbatul îmbrăcat în fulgarin cenușiu. De obicei nu avea prea multe relații cu piața neagră. Bărbatul acesta era de fapt singurul pe care îl cunoștea care se ocupa cu traficul de produse. Îl ajutase mai demult, când casa lui fusese vizată de un denunț la Comisie și el făcuse plângerea pierdută. Și, din când în când, îi făcea rost de câte ceva. Azi fusese o bucată de carne. O puse în frigider. Se va gândi mâine cum o va găti. Probabil fiartă, pentru a nu face prea mult miros și să nu alerteze vecinii.

Dar asta era o preocupare pentru mâine. Se spălă cu apă rece și se schimbă în hainele de casă. Dădu drumul la televizor, pentru că era ora când Înâiul Stătător prezenta Raportul Zilnic către Națiune. Dădu televizorul la maxim, astfel încât vecinii să audă și așezat în fotoliu începu să răsfoiască un carnețel pe care îl ținea ascuns. Carnețelul avea voi albe, nu scria nimic pe el. Îl găsise mai demult, într-o anchetă pe teren, într-o bibliotecă veche. Reușise să îl sustragă și îl ținea ascuns în casă. NU era interzis să faci asta, dar nici nu ar fi putut să dea o explicație autorităților dacă l-ar fi întrebat ce este cu acest carnețel.

Adevărul este că visa să țină un jurnal. Dar știa că asta da, chiar ar fi fost periculos. Așa că se mulțumea să răsfoiască filele albe și să recite în gând frazele pe care le-ar fi scris în jurnal.Uneori le ținea minte și pe cele din zilele trecute. După o săptămâna le uita, dar tot era ceva.

Termină de răsfoit carnețelul odată cu programul de la televizor. Stinse lumina, se băgă în pat și mai deschise puțin telefonul. Mai mult să se vadă că este activ pe una sau două rețele de socializare. Câteva aprecieri, câteva comentarii și totul era în regulă.

Într-un târziu, când toate zgomotele se stinseră adormi liniștit, aproape fericit. Fusese o zi bună.

Adormi fără să știe că aceasta era una dintre cele 5.475 astfel de zile care îi rămăseseră de trăit.