căldură în septembrie. pisica face un salt direct

pe canapea la picioarele tale. e indiferentă

și ar vrea recunoștință pentru asta. băuturile

reci sunt la sute de kilometri, în frigiderul

al cărui zgomot intensifică senzația de lehamite

și înstrăinare. planetă în derivă. pe fereastră

pictură postindustrială cu blocuri colorate

toxic. ai vrea să schimbi lucrurile, să dai

un alt înțeles vieții. dar ce poți face când

nu mai e nimic de schimbat? totul e

prestabilit. sendvișul cu cașcaval și

salam de la patru după-amiaza. țigara

fără gust de după. cearșaful înfășurat

în jurul trupului care acceptă toate

compromisurile. ea nu vine azi, așa că

orice acțiune e inutilă. privirea alunecă

spre telecomanda prea îndepărtată și apoi

către coada pisicii care unduiește hipnotic

în penumbra din spatele draperiilor prăfuite.

***

pleoapele se lipesc, dar somnul nu vine și rămâi

în intervalul ăla ciudat dintre veghe și vis

unde sirenele ambulanțelor trec ca niște

trasoare pe bulevardele slab luminate

iar cartierul pare un oraș scufundat în apa

neagră deasupra căreia mai rămân doar

vârfurile blocurilor mai înalte, precum

turlele bisericilor scufundate apărute

pe vreme de secetă. deasupra, luminițele

avioanelor par semnalele SOS ale unei

lumi dispărute acum milioane de ani.

când deschizi ochii știi că n-au trecut decât

câteva minute și totuși o civilizație pe cale

de a fi distrusă de un cataclism a lăsat

în intervalul ăsta un semn că a existat

cândva. drame acolo ca și aici.

iar când lumina se stinge e ca și cum

nimic n-ar fi fost. într-o hală industrială

părăsită un câine luptă să supraviețuiască

dar nu îi pasă nimănui. e lumea care a dispărut

deja când ușile s-au închis și sala a rămas în beznă.

***

ai dărâmat ziduri, ai reconfigurat spații

în case de unde unii au plecat și alții au venit

ca să o ia de la capăt. încăperi necunoscute

cu urme ale unor vieți care se vor pierde

așa cum dispar elefanții când se duc să moară.

doar că aici e o ajustare, o linie trasă

între o parte și cealaltă, speranța care a murit

pentru cei fără viitor și a înviat pentru cei

care curând vor găsi același spațiu gol.

dar zidurile există. le ridici fiindcă

așa se face, viața merge mai departe

în camerele cenușii, neîncălzite, care vor avea

denumiri stranii: camera copilului, camera

de oaspeți, dormitorul părinților, living

room și așa mai departe. dar ochiul tău

străin nu vede asta. e doar instinctul de

constructor, de om bun la toate care se

simte eliberat de îndată ce pleacă. după,

te așteaptă alte ziduri, pe care le știi. lumea

e mereu dincolo, gata să te pedepsească și să

te arunce în viitorul de care nu mai ești așa sigur.