În ultima vreme au apărut și la noi audiobookurile, iar cererea este în creștere. Există platforme specializate, forma cărții s-a diversificat. De la pdf-urile care circulau mai mult între noi, s-a ajuns repede la e-pub-uri, iar mai nou la audiobookuri și la video bookuri. Platforme specializate pun la dispoziție mii de cărți, pentru un abonament mic. În general, cu 10 euro poți să te abonezi o lună și să descarci tot ceea ce-ți trece prin minte. Ai vizitat vreodată un asfel de site? Recent, VOXA reunește cărți, mai ales ceea ce-a apărut la Humanitas și Litera, cum ar fi “Povestirile" lui Ilf și Petrov în lectura lui Rebengiuc sau povestirile lui E. A Poe in lectura lui Mihai Călin. Există lecturi de autori. Eu însămi am citit și înregistrat romanul "Paturi oculte", care s-a aflat câteva luni în topul vânzărilor pe "citeste.ro", o altă platformă.

Văd în aceasta o schimbare importantă și de aceea m-am gândit să abordăm această temă, pornind de la următoarele întrebări: Asculți audiobookuri? Te uiți la video-bookuri? Citești cărți în format electronic? Pe tabletă? Telefon? Citești literatură pe net? etc. Ce părere ai despre lectura ascultată? Dar despre lecturile publice? Ai participat vreodată la lecturi de autor, la lecturi-maraton? Ce experiențe ai ca cititor în public ori ca ascultător de text literar? Te uiți la/asculți video-lecturile de pe net? Sunt sute de zoomuri (întâlniri, discuții, lecturi), Gaudeamus online. Cum te raportezi la tipurile de conținut? Ce asculți cu mai multă ușurință/plăcere? Lectura? Discuția? Conferința?

Doina Ruști

Andrei Codrescu

Ultimele zile au fost supte val-vârtej de o lista mai lunga decât barba lui barba-roșie — ți-as fi răspuns la timp dar timpul a disparut. Eu cumpăr aceleași cărți pe hârtie și pe internet — le citesc pe tableta pt ca pot face literele mai mari. I-o risipa de bani dar sunt adict  la biblioteca. S-au făcut și audio-books din cărțile mele dar nu le-am ascultat. Internetul o sa dispară și Evul Mediu revine. Abia aștept.

Sărbători sănătoase și plăcute!

Cristi Nedelcu

De obicei, avem tendința să credem că obiceiurile noastre de lectură sunt aceleași cu ale generațiilor trecute și ar trebui să fie similare cu ale generațiilor viitoare. În realitate, literatura se schimbă rapid nu doar ca expresie, ci și, sau mai ales, ca mod de receptare.

Lingvistul Steven Roger Fischer, autor al lucrării Istoria Lecturii (History of Reading) spunea "Scrierea este publică, cititul este intim." Și totuși, nu a fost așa mereu. 

La început cititul era, în mare parte, un act public. Până în secolul XVIII lectura se făcea cu voce tare în colectivitate sau între prieteni, fie că se citeau cărți religioase sau romane cavalerești. Cărțile aveau glas. La propriu.

Abia după secolul XVIII apar bibliotecile particulare, iar cititul devine un act individual, deci intim. Gestul de a deschide o carte și de o a citi pe muțește nu este atât de vechi pe cât credem. Vocea cărții devine una interioară. Lecturile publice sunt mai curând înlocuite de conferințele publice ale autorilor. Și chiar dacă la aceste conferințe, autorii citesc din operele lor, lectura modifică semnificativ textul care fusese scris pentru a fi citit în liniștea bilbiotecii. Mark Tawin a trăit o astfel de experiență – a susținut un turneu în decursul căruia a citit una dintre nuvelele lui. La fiecare lectură, o modifica puțin, uneori fără să își dea seama. La finalul turneului a comparat ultima variantă a textului citit cu cel tipărit și a constatat că diferențele erau semnificative.

Secolele XIX și XX au consacrat cititul ca un act eminamente al vocii interioare. Lecturile publice erau rezervate evenimentelor de promovare, sau festivalurilor de poezie. Poezia era singura care își păstra ceva din aura de odinioară a vechilor aezi care recitau poeme întregi în fața unui auditoriu captivat.

Dezvoltarea tehnologică din ultima perioadă nu putea să ocolească literatura. La început se părea că toată această explozie informațională nu va afecta prea mult modul de a scrie/citi cărțile. Și totuși, la un moment dat, au apărut audiobookurile. Privite la început cu rezervă, apoi cu superioritate, și la final cu îngrijorare, ele au devenit un element de care piața de carte nu poate să nu țină cont. Literatura capătă din nou voce. Surprinzător, elementul care a potențat vânzarea de audiobookuri a fost succesul din ultimul an pe care podcasturile l-au înregistrat. A înregistra varianta audiobook a devenit aproape obligatoriu pentru o carte care se dorește de succes.

Cine este indicat să citească pentru un audiobook? Autorul sau un actor? Nu cred că există un răspuns unic. Totul depinde de context, dar și de text. 

Eu am avut două experiențe. Prima – atunci când în cadrul unui proiect desfășurat de Radio Oltenia și Uniunea Scriitorilor filiala Craiova au fost înregistrate fragmente din scrierile autorilor craioveni citite chiar de ei. Acestea au făcut apoi obiectul unui CD care a fost editat de Radio Oltenia. Am înregistrat atunci povestirea "Look for the girl with a broken smile" din volumul meu de proză scurtă "Graffiti". Citind-o la microfon, i-am impus un anume ritm la care poate nu mă gândisem atunci când am scris-o și care i-a dat un alt sens. Cel puțin a fost senzația mea. Ascultată, povestirea era aproape alta decât cea citită.

A doua experiență s-a desfășurat la lansarea romanului "Cimitirul trandafirilor" organizată la Pitești în cadrul celei de-a IV-a ediții a Festivalului De C`Arte organizat de Biblioteca Județeană Dinicu Golescu" Argeș. Am decis ca un moment din lansare să fie lectura unui fragment din roman. "Cimitirul trandafirilor" este o carte în care câteva capitole sunt scrise într-o tehnică narativă specială – cele două voci care spun întreaga poveste, sunt simultan prezente în aceeași frază. Am decis ca aceste fragmente în care fraza este începută de ea și terminată de el să fie citite la eveniment, iar lectura să fie făcută de doi actori  - Teodora Colț și Vlad Popescu. Când am scris romanul, de multe ori am recitat în gând aceste fragmente și credeam că știu cum sună. Acum, în lectura lui Teo și a lui Vlad fragmentele au sunat cu totul altfel. Uneori, cititorii reclamau faptul că aceste fragmente sunt complicate și trecerea de la o voce narativă la alta solicită atenție. Citită, povestea curgea limpede, iar alternanța vocilor căpăta sens. În mod sigur, în lectura mea efectul ar fi fost cu totul altfel.

Prin urmare, nu știu care este formula ideală pentru un audiobook. Și nici nu cred că este treaba scriitorului să știe. Probabil că dezvoltarea acestui tip de a comunica literatura către public va duce și la dezvoltarea industriei din jurul ei. Munca de redactor de carte va cuprinde pe viitor și astfel de decizii. 

Rămâne de văzut. Așa cum rămâne de văzut cum se va schimba modul de a scrie literatură în urma dezvoltării audiobookurilor. Pentru că, vrem nu vrem, scriitorii sunt obligați să țină pasul cu modul de receptare al publicului.

Și, uite așa, literatura mai are de făcut față încă unei provocări. De parcă nu ar avea destule.

Ioana Cistelecan

La toate întrebările, răspunsurile mele ar reprezenta un lung șir de nu, cu excepția poate a ultimeia, unde ar fi unul pozitiv, însă nu foarte convingător... Relația mea cu internetul și cu toate device-urile și gadget-urile din ce în ce mai sofisticate e una care s-ar înscrie în paradigma jocului de-a șoarecele și pisica, ceva de genul dacă-i musai, cu plăcere. Daca ar asista cineva la certurile ce se consumă aproape zilnic între mine și calculator, în cel mai bun caz ar zâmbi oarecum indulgent, dar cu siguranță ironico-sarcastic. Știu: calculatorul nu e niciodată de vină, culpa aparține în exclusivitate  utilizatorului,  agentului uman. Așa o fi și de aceea mă recunosc oarecum pensionabilă în relația cu tehnica modernă, ultra-modernă etc. Îi recunosc fără doar și poate meritele de netăgăduit, însă prefer o interacțiune cât mai limitată cu aceasta. Da, primesc mai nou pdf-uri de la autori și cu certitudine ar trebui să mă simt pătrunsă de recunoștință, căci îmi ușurează procesul de stocare, nu mai îmi împovărează rafturile bibliotecii, doar că mie această tehnologizare/ digitalizare absolută îmi lasă un gust amar: aleg să miros cartea, paginile, să o țin în mână, să o parcurg la nevoie cu creionul în mână, să nu am nici o barieră, nici un ecran total impersonal în actul lecturii, să pot să-i adulmec intimitatea, pipăind-o efectiv. Sunt, pare-se, un soi de dinozaur care se încrâncenează să mai facă un pas așa cum știe el, nu cum e la-ndemână, facil, în tendințe.

Da, în era aceasta, totul este online: conferințe, ședințe, lansări de carte etc. Evident că-ți ușurează existența înmiit chiar, dar asta nu mă obligă să le și prefer; să zicem că le tolerez în neutralitatea lor și că mă log-ez la ele mai degrabă de voie-de nevoie. Dacă tot e să aleg răul cel mai mic, aș opta pentru dezbateri online, nu pentru lecturi. Actul lecturii e unul complet intim, eu trebuie să îngurgitez cartea, să mă scufund și să plonjez în filele ei, nu să ascult o altă voce, mai mult sau mai puțin caldă, redându-mi-o. V-am spus că sunt un dinozaur ce refuză extincția...

vezi partea 1