Ca să înțelegi mai bine de ce am făcut alegerile pe care le-am făcut, trebuie să-ți spun că eram un tânăr mai fraged decât ești dumneata acum, abia trecut de primul sfert de veac al vieții sale, când mi-am părăsit țara. Ce experiență de viață puteam să am, când toată tinerețea mi-o petrecusem într-un stat comunist, în care totul era planificat pentru individ, iar deciziile sale aveau valoare pur formală? Ce știam eu despre tehnica de a te vinde la angajare, de exemplu, pe care voi, cei de astăzi, o aveți în instinct? Ce știam eu despre capitalism? Mai nimic. Urmărisem doar să ajung să trăiesc liniștit, integrat într-un sistem funcțional, într-o țară lipsită de un instrumentul represiv reputat că-ți ascultă fiecare șoaptă spusă cu colțul gurii. Atât. 

Plecasem pentru o viață mai bună, deși nu știam ce însemna asta. Plecasem undeva unde credeam că nu există teroarea de a fi săltat de miliție pentru un banc și unde se găsea ciocolată fină și săpun frumos mirositor. Și ajunsesem un pui de corb crud și naiv în fața unui vulpoi bătrân, într-o clădire anostă, servind ca centru pentru evidența forțelor de muncă. 

Cred că epuizaserăm doar formalitățile obligatorii din interviul de recrutare când bărbatul cu părul alb de dincolo de birou a trecut la atac:

– Așa, bine, am înțeles. Spuneți-mi altceva! Ce e integrala unei funcții matematice de o variabilă, să zicem, x?

Și cred că aceea a fost și prima dată când mi-a zâmbit. Sau doar atunci l-am privit mai atent? Cu siguranță acela a fost momentul în care am conștientizat că nu purta uniformă militară. Și mi s-a părut ușor bizar. Cum stătea el acolo, mic și slab, în fotoliul cu spătar înalt, chiar sub harta unei țări care semăna cu o săgeată orientată în jos, indicând cartonașul cu numele și indicativul: "Octave Corentin, ministerul apărării", greu putea fi luat în serios. Fața osoasă și nasul coroiat, prea generos pentru perechea de ochelari înguști pe deasupra cărora mă privea, îl făceau să arate ca o caricatură. Întrebarea aceea, în context, nu îl ajuta nici ea prea mult.

– X pătrat pe doi, m-am gândit totuși să răspund, dacă tot rămăsesem măcar cu atât după tomurile de analiză matematică pe care le parcursesem în liceu și în facultate.

Bătrânul a încuviințat din cap, a ridicat hârtiile cu biografia și recomandările mele, le-a bătut ușor de birou și le-a așezat înapoi în dosar. 

– Desigur. Mă rog, plus K, de fapt, dar nu v-am pus să-mi rezolvați integrala, v-am întrebat doar ce este ea.

M-am blocat. Pe lângă faptul că nu aveam idee ce se aștepta să-i răspund, nu înțelegeam nici ce relevanță aveau cunoștințele mele de matematică pentru postul pe care îl doream. Voia, poate, să-și facă o idee despre cultura mea generală în domeniul matematicii? Credea că-și poate da seama cam ce fel de om sunt, după cât îmi dădusem interesul în școală? Oricum ar fi fost, nu-mi permiteam să-i tratez întrebările altfel decât cu maximum de seriozitate.

– Ar fi... inversul derivatei, am făcut o încercare.

Nu era răspunsul pe care îl aștepta, pentru că s-a sprijinit pe un cot și a chicotit. Dar l-am simțit prietenos. Nu râdea de mine, râdea de gluma mea. Făcusem o glumă? A luat o foaie albă și a tras două linii cruce, una de sus până jos, alta de la stânga la dreapta.

– Voi, românii… teorie, teorie, teorie. Nu, domnule, nu complicăm lucrurile. Uite, ziceți-mi ce e integrala funcției ăsteia. De aici și până aici. 

A tăiat crucea desenată mai devreme cu o diagonală ușor șerpuit și a apăsat cu vârful creionului două gogoloaie pe linia orizontală. Apoi mi-a întins desenul. Și atunci m-am prins și eu ce voia de la mine. Îmi figurase o funcție oarecare într-un sistem de axe și-mi dăduse limitele de integrare. 

– Vă referiți cumva la această suprafață?

Am tras două linii verticale punctate de la gâlmele îngroșate de el și până la curba care reprezenta funcția, apoi am hașurat suprafața dintre aceasta, axa orizontală și cele două linii trase de mine.

– Exact, acea suprafață. Deci, răspunsul simplu pe care-l voiam de la dumneavoastră era suprafață. Integrala unei funcții de o variabilă e o suprafață.

– Da. Însă eu... 

– Dar dacă avem o funcție de două variabile și o dublu integrăm, nu m-a lăsat el să termin de vorbit, ce obținem? A ridicat hârtia puțin deasupra biroului, ținând-o de două colțuri opuse și lăsând-o să facă burtă. Să zicem că asta e funcția și o integrăm de aici, aici. 

A scuturat pe rând colțurile pe care le prinsese între degete.

Deja mi-era simplu. Odată ce-am înțeles ce fel de răspunsuri aștepta, trecerea din plan în spațiu a devenit o chestiune de detaliu.

– Ar fi volumul dintre foaie și tăblia biroului dumneavoastră, dacă pe acela îl considerăm a fi planul x-y, am răspuns.

S-a lăsat satisfăcut pe spătar, cu mâinile încrucișate la piept. Dacă înțelegeam eu ceva din limbajul trupului, decizia lui în ceea ce mă privea fusese deja în mare parte luată.

– Perfect, a spus, deci volum.

– Dar, iertați-mă, mi-am permis totuși să atac ridicolul situației, ca să nu vă irosesc și mai mult timp degeaba, eu sunt aici pentru postul de sudor.

Începeam să cred că bătrânul făcea o confuzie. Chiar nu avea nevoie să intre în asemenea detalii ca să-și formeze o părere despre noțiunile de teorie cu care rămăsesem din școală. Și oricât mi-ar fi plăcut să cred contrariul, ca imigrant, în Franța, nu aveam acces la orice gen de slujbe. Deci socoteam prea puțin probabil ca omul să mă surprindă propunându-mi un post de inginer proiectant, pentru care asemenea lucruri ar fi fost relevante.

– Desigur, avem totul chiar aici, în formularul completat de dumneavoastră, și-a așezat palma pe dosar. Nu vă faceți probleme, nu am rătăcit niciodată hârțogăria candidaților. Deci, să continuăm: dacă mergem mai departe, integrând triplu o funcție de trei variabile, ce obținem?

Pentru o clipă, ne-am uitat unul la altul. Pe de o parte, nu auzisem ca cei de la ministerul apărării din Franța să se amuze pe seama candidaților lor. De fapt, de când ajunsesem aici, francezii mi se păruseră chiar lipsiți de umor. Deci, ce era cu întrebările acelea? Iar pe de altă parte, ca să facă lucrurile și mai rele, intra în zona aceea de geometrie analitică pe care eu nu prea o aprofundasem. Genul de materie pe care o studiezi pentru o mărire de notă, nu ca să treci examenul. Și nu mai venise cu niciun suport vizual, ca să spun așa, pentru a-și sprijini întrebarea. După ce m-am gândit câteva clipe, mi-am dat seama că nici nu avea cum. Ceva-ceva tot îmi aminteam eu.

– Ei, aici nu mai e așa de simplu, am spus asumându-mi riscul de a mă face de râs, pentru că funcțiile în trei variabile nu au reprezentare grafică. Ar fi un fel de densitate, dacă vreți, dar asta e doar o interpretare arbitrară. 

Dar apoi un gând șugubăț mi-a traversat țeasta: ce-ar fi să-i dau satisfacția de a intra în jocul lui?

– Sau o mărime măsurabilă în metri la a patra, la fel de bine, specifică unui super-corp în patru dimensiuni. 

Cât timp eu vorbeam, a întors foaia pe care o folosise ca să mă testeze și a dat să noteze ceva, apoi s-a oprit. S-a gândit și s-a răzgândit, apropiind și a depărtând de hârtie vârful stiloului, și doar când a auzit "metri la a patra" a și scris vreo trei cuvinte. De dincolo de birou, mi-a fost imposibil să-mi dau seama ce. Apoi a așezat-o peste celelalte, în dosarul meu.

– Foarte bine. Mai aveți ceva de adăugat?

Exact așa a spus. Dacă eram pe punctul de a pica sau dacă deja fusesem acceptat, mi-au părut variante la fel de posibile în acel moment. Măcar îmi dădea ocazia, în sfârșit, să-mi recit poezia. Ceea ce eu crezusem că avea să fie partea principală a discuției. Deci am început să turui:

– Aș vrea să spun că am absolvit facultatea de mecanică la Timișoara, în 1957, având specializarea în tehnologia sudurii.

Și i-am povestit apoi cum lucrasem patru ani și câteva luni ca inginer sudor, timp în care îmi făcusem mâna, executând eu însumi foarte multe suduri, și cu flacără oxiacetilenică, și cu electrod, că mă pricepeam să evaluez unde e nevoie de o pregătire a suprafeței sau de adaos de material, că știam să reglez fluxul de oxigen și acetilenă până obțineam un punct incandescent cât un bob de orez, cu care lucram cu minim de consum, că avusesem chiar ocazia să sudez cu dioxid de carbon, cu electrod continuu, și așa mai departe. 

– Știți, în România, sistemul îi prețuiește mai mult pe oamenii muncii decât pe intelectuali. Iar conceptul de muncă a ajuns să fie atribuit doar activităților fizice. Ca inginer, dacă nu-ți murdărești mâinile prin secție, cu muncitorii, nu ai viață prea bună.

Bătrânul a făcut efortul de a nu mă întrerupe cât am vorbit. Nu a notat nimic, a stat doar și a ascultat, cam în același fel în care ascultam și noi la uzină discursurile politrucilor despre productivitatea muncii, în fața gazetei de perete.

– ...de aceea vă spun, sunt obișnuit să fac treabă de sudor. Am mână, iar faptul că înțeleg și teoria și știu să calculez sudurile cred că este un atu în plus pentru mine.

Când mi-am terminat pledoaria și am rămas tăcut, Corentin mi-a dat lovitura de grație:

– Și ce vă leagă pe dumneavoastră de Franța?

Asta era. Întrebarea de care orice azilant se temea. Ce mă lega pe mine de Franța? În afara faptului că fusese prima țară căreia-i solicitasem azilul politic, iar ea nu mă expediase pachet înapoi, nimic. Când fugisem, cu cinci luni în urmă, mi se păruse mai firesc să-mi caut norocul într-o țară pe a cărei limbă s-o cunosc. De aceea nu mă oprisem, ca majoritatea celorlalți, în Austria. Nu alesesem nici drumul scurt către Germania Federală, ci pe cel mai anevoios, până aici. Acompaniat doar de prietenul meu, George. 

Sau poate fusese mai important faptul că George dorise Franța? Dacă aș fi cinstit cu mine, aș recunoaște că da. Probabil că l-aș fi urmat până în Anglia, dacă el ar fi vrut acolo, deși nu vorbeam o boabă engleza. Nici nu știu cum ar fi fost posibil să ajung pe insulă... În fine, din fericire, decisesem amândoi să venim aici. Și iată-ne la Lyon, locul în care buzunarele se goliseră, iar noi ne lăsasem la mila autorităților.

– Franța este pentru mine a doua patrie, am început, țara care m-a adoptat și față de care mă simt profund îndatorat. De aceea aș vrea să o răsplătesc și eu muncind pentru a mă întreține, nu beneficiind de ajutorul de la stat.

De fapt, muncisem și până atunci. Pe la spații verzi, pe la salubritate, ce îmi găsise municipalitatea. Însă nu fusese chiar o muncă salariată în adevăratul sens al cuvântului. Și nici nu avusese ceva în comun cu pregătirea mea. Așa că postul de sudor oferit de ministerul apărării, care însemna un serviciu adevărat, arăta cu atât mai tentant. 

– Desigur, desigur, a dat el din mână, dar eu vreau să vă întreb ce vă leagă de locurile astea, a bătut ușor cu palma în birou, nu de statul francez. Aveți vreo rudă aici? Poate o iubită?

Momentul adevărului. Mi-am făcut rapid socotelile și am realizat că nu-mi permiteam să-l mint. La cele mai superficiale cercetări m-ar fi descoperit. Iar dacă în cinci luni nu reușisem să-mi găsesc o franțuzoaică, mă îndoiam că acest lucru mi-ar fi stat în puteri de pe-o zi pe alta. Nu mai credeam în minuni. Apoi m-am întrebat chiar dacă întrebarea nu era cumva o capcană. De bună seamă că îl testase și pe George cu ea, înainte să intru eu. Și cum îl știam eu pe el... deci: 

– Nu, nu am.

Mi-am simțit plămânii goliți de aer, parcă secătuiți de efortul cu care împinseseră cele câteva cuvinte. Nu exista niciun ceas în încăpere. Atunci, în acele câteva secunde de liniște, am simțit lipsa unui ticăit. 

– Foarte bine atunci, a vorbit el când a considerat că tăcerea durase suficient pentru a mă convinge să accept orice. Pentru că ceea ce am eu să vă ofer va necesita o schimbare de domiciliu.

– Unde anume?

– Aici! Domnule... Radu, pot să vă spun Radu?, avem nevoie de dumneavoastră aici.

S-a întors spre harta din spatele lui și mi-a arătat un cerc. In-Eker, am citit scris de mână deasupra. Și, plimbându-mi ochii dintr-o parte în alta, am deslușit numele țării, din literele înalte și subțiri, răsfirate:

A L G E R I A

(fragment de roman)