Când m-am hotărât să-mi leg numele de colecția Biblioteca de Proză Contemporană (BPC), de la Litera, aveam în minte ideea unui grup funcțional, ceea ce s-a dovedit până la urmă un proiect realist. Când un scriitor aflat la început de drum coordonează o colecție, îl poți suspecta că vrea să se promoveze prin poziția respectivă. Dar când un scriitor deja confirmat face același lucru, are în minte o direcție. Acesta este cazul meu.

Când am luat în grijă colecția, nu mai aveam nevoie de o poziție în ierarhiile literare, ci doar de împărtășirea unui ideal. Voiam să aduc alături prozatori care cred cu adevărat în scrisul lor, înrudiți cu mine prin respectul față de literatură, iar când spun asta mă refer la creație și nu la simpla consemnare de fapte. Cred că e nevoie mai mult ca oricând de un grup cult, constituit pe principii estetice. Mi-ar plăcea să existe și chiar prinde ființă.

De-a lungul vieții scriitoricești am întâlnit scriitori talentați dar nepublicați. De multe ori chiar am încercat să-i impun unor editori, dar fără succes. Așa se face că în toamna lui 2019 aveam un folder cu manuscrise, unul dintre cele mai valoroase atunci fiind Salamandre de Liviu G. Stan. Îl primisem de la gălățeanul Adi G. Secară, un constant avocat al prozei brăilene. Nu am înțeles exact legăturile lui cu Brăila, dar pot să jur că a citit cam tot ce s-a scris în acel oraș. Iar pe Adi l-am cunoscut la varii evenimente, dar mai ales mi-a atras atenția prin romanul său Pirapitinga, o replică inteligentă la Zenobia lui Naum. Desigur, Secară nu face parte din grupuri, prin urmare nu s-a omorât nimeni să scrie despre romanul lui. Și nici el nu s-a omorât să-l promoveze. În schimb făcea lobby masiv pentru prozatorii din Brăila. 

Cu Salamandrele lui Livu G. Stan am prins curaj, pentru că e un roman de avangardă. De la el poate începe o colecție, fiind un roman-manifest. Pleacă de la proza cu politici sociale, urcând spre thriller, spre distopiile vizionare, ca apoi să ne întoarcă, parodic, la romanul mistic. Mai greu de digerat pentru cititorul cu educație literară sumară, Salamandre e un text care deschide ușa. Iar cu nuvela Crăpătura, din volumul colectiv Dragostea când te doare, deja ne aflăm în miezul ficțiunii lui Stan. 

Fiecare text care a ajuns la mine a avut importanță în consolidarea colecției, chiar și cele care n-au fost publicate. Fără context nu poți să construiești, iar fiecare producțiune literară distilează backgroundul. Pe unele le-am primit de la prieteni, între care Cosmin Perța, cu flerul său literar. Altele au venit direct, prin poșta electronică. Apoi a mai fost și concursul Primul roman (de a cărui ediție a II-a ne apropiem), iar dintre cele 100 de romane înscrise în concurs, patru au fost publicate.

Desigur, nu publicarea este astăzi o problemă, cât vizibilitatea. O editură mare, cum e Litera, îți duce cartea în librării, are tiraje mari, are căi de a te face cunoscut unor potențiali cititori. Restul depinde de fiecare scriitor. Odată l-am auzit pe Nicolae Breban spunând că degeaba publici o carte dacă după aceea nu te ocupi de ea. Și avea dreptate. Publicatul este ocazia, restul depinde de tine, ca autor. Și aici aș îndrăzni să spun că am întins o mână unor scriitori aflați la debut sau în curs de confirmare. Cei mai mulți dintre scriitorii colecției au valorificat șansa, construindu-și cititori din cumpărătorii ocazionali - cititorii lor, vreau să spun. Alții au înțeles greșit că mâna mea întinsă spre ei e obligată să-i transforme în Murakami. Ba chiar a fost și un caz care văzându-se la coada clasamentului în vânzări, în loc să se ocupe de cartea lui, și-a risipit bruma de talent scriind chestii satirice demne de revistele ceaușiste.

Rolul meu este ca, în pauzele mele de scris, să selectez texte, să deschid uși. Nu sunt editor, am mai spus. Scriu proză, dar am și multe altele, care fac parte din viața unui scriitor, de exemplu, o vastă corespondență. Dacă pun la socoteală doar cărțile publicate în afara țării, deja decurge de-aici o comunicare asiduă - cu traducători, editori, agent literar -, ceea ce-mi răpește parte importantă din timpul scrisului. Vin la rând întâlnirile/interviurile/lansările, care cer planificare minuțioasă. În toamna aceasta, Ministerul Culturii m-a invitat la un eveniment legat de o nouă traducere a Lizoancei, realizată printr-o proiect european. De asemenea, voi merge la un festival de literatură în Franța, unde am și un turneu de lecturi, evenimente sprijinite de o fundație franceză dar și de prestigioasa Fundație Jan Michalski, care a făcut posibilă apariția romanului Zogru în fr (trad Florica Courriol). Pomenesc aceste preocupări nu (doar) ca să mă laud, ci pentru că aș vrea să se știe că recomandările pe care le fac pentru BPC nu sunt decât o infimă parte a vieții mele. Repet: deschid o ușă, restul depinde de fiecare, de modul în care ține legătura cu PR-ul editurii, de felul în care se integrează în grup, în viața literară.

Este adevărat, pe mulți scriitori tineri i-am recomandat, i-am introdus în varii cercuri, i-am ajutat să se promoveze sau să fie traduși. Dar acestea nu au legătură cu BPC. Am făcut mereu astfel de gesturi, cred că un scriitor adevărat trebuie să fie generos, voi continua s-o fac pentru scriitorii pe care îi prețuiesc. Când vrei să fii ajutat, te împrietenești cu omul căruia îi ceri ajutorul - nu-l iei la bătaie:). De altfel, nu trebuie să vă spun că ușile se deschid singure în fața omului educat. Suntem ființe sociale, iar caracterul decide în multe situații destinul unei scrieri, iar când te porți ca o țoapă, vei fi tratat ca atare. Și cine are nevoie de țoape într-o lume și-așa sufocată de vulgaritate, de agresiune?

Desigur, sunt în continuare scriitori valoroși care nu ajung să fie publicați, dar să luăm partea bună a lucrurilor: în fiecare lună apare un prozator român, la o editură mare, cu distribuție reală, cu cititori.

Am început colecția cu scrieri care anunță o direcție, o schimbare. Romanul Ligiei Pârvulescu (Translucid) este, în sensul ăsta, capital. Gândiți-vă numai la multele cărți despre femei părăsite, avorturi și alte lucruri, desigur grave, dar povestite într-o manieră melodramatică. Ligia sparge acest tipar. Romanul ei creează o lume improbailă, care ar fi putut să fie, care a fost de fapt. Ce rămâne în urmă unui univers ejectat? Aceasta este întrebarea ei. Și care mai este sensul unei creații într-o existență precară? Nu consemnarea unui caz de avort e importantă aici, ci proiecția ei, mai întâi socială, într-o lume care se deformează, evocând distopiile recente, apoi proiecția universală, în care însuși creatorul se află în plină metamorfoză. Nu stilul este important în romanul ei, ci faptul că schimbă direcția prozei, dovadă că au și apărut romane în siajul lui Translucid; de pildă romanul lui Cătălin Pavel preia metafora lumii posibile, iar câțiva autori scriu SF-uri, încercând vag să atingă problema feminității.

Literatura de avangardă a fost prima etapă a colecției, urmată de micro-romane, în care povestea, aparent simplă, transcende în zona marilor întrebări. Șapte virtuți deșarte și o păcătoasă moarte de Alexandru Lamba e o astfel de scriere.

Vor urma în vara aceasta alte cărți similare, dar și surpriza lunii octombrie: romanul care va lua marele premiu la concursul de debut al editurii Litera (Primul roman). Înscrierile vor începe spre finalul lunii iulie. Vă aștept!