În ziua în care o groapă din asfalt a împlinit un an, câțiva tineri au sărbătorit-o ca pe o ființă imaculată: cu preștiință și fast cumințit. Adevărul e că până la vârsta de 1 an, nimănui nu i se poate găsi vreo vină. I-au adus flori, au turnat o sticlă de șampanie pe gâtul gropiței de 1 an și au aprins chiar și câteva artificii. Foarte probabil, i-au cântat "La mulți ani". Tot atunci, ca să marcheze ceremonios momentul – mult mai important în micile lor istorii decât în istoria deja zbuciumată a CNADR, tatăl tuturor drumurilor, străzilor și autostrăzilor românești, cei 5 tineri si-au promis că se vor întâlni anual în buza gropii.

Suntem în 2052 și cei 5 tineri, acum ceva mai boțiți la față și în mod clar mai boțiți pe interior continuă ritualul aniversar al gropii. Groapa e deja mare și a crescut frumos, e cât o țară. În primii doi ani, s-a lățit puțin, cu marginile franjurate ca ale pozelor vechi. Au urmat ani grei, cu inflație galopantă și un număr nefiresc de accize, iar un litru de carburant a ajuns să coste cât o mașină la mâna a doua, dar funcțională. Groapa a crescut în voie, liberă și oarecum fericită, ca orice entitate din lume care are spațiu să se lăbărțeze în soare. Prin 2030, deja înghițise un bulevard și două străzi mai mici, cu platani, farmacii și sex-shopuri cu tot. Cum era de așteptat, groapa și-a câștigat notorietatea – numeroase articole în presă, poze, cadre luate care mai de care mai aproape de marginile ei, reporteri, televiziuni străine, consfătuiri ministeriale, simpozioane geologice, umblet de colo-colo. Iar ea, avidă de mărire și impasibilă, tot creștea. Cei cinci tineri trecuseră deja prin trei divorțuri, un transplant renal, 4 joburi schimbate, o emigrare și un lifting facial eșuate, pierdut, în total, 6 părinți, au schimbat case, mașini, depresii, psihoterapeuți, școlile copiilor, amante, iubiți incontinenți. Dar au rămas fideli gropii. Doar că ea nu le mai aparținea doar lor, era a tuturor. Groapa noastră cea de toate zilele.

În 2040, groapa era deja cât tot orașul, îl molfăise cuminte și cu apetit vital. Se vedea, evident, din avion ca o pată neagră, iar gloria i-a trecut de tot. Nu mai surprindea pe nimeni, nu o mai fotografia nimeni. Nicio delegație străină nu venea să o viziteze ceremonios și să gloseze pe marginea ei. Groapa de la începutul lumii. Cei cinci tineri o vizitau anual, așa cum au promis, doar că ritualul ăsta își pierduse orice farmec, devenise uzanță. Nici între ei nu se mai simpatizau deloc; meschinăria, ambițiile tâmpe, pofte de distrugere, ratările de tot soiul au ieșit din ei ca păianjenii și au început să le colcăie prin viață. Nu mai aveau nimic în comun în afara gropii.

În 2052, groapa devenise o țară. Se sărbătorea anual, cu preștiință și fast cumințit.