Fiind pasionată de literatura (extrem) contemporană, articolele care răspund interogațiilor mele de cititor sunt cronicile de întâmpinare. Cred cu tărie că literatura și critica sunt interdependente, iar cea din urmă aruncă un fascicul de lumină asupra unor zone care rămân adesea neobservate de un cititor empatic. Gândindu-mă la ce spunea Radu Vancu despre critică, pe care o definea ca ,,o încercare de a privi lumea prin (inter)mediul literaturii", văd critica de întâmpinare ca un instrument fundamental de validare sau, dimpotrivă, de denunțare a unui volum. Indiferent de poziția din care este realizată, fie că e laudativă sau combatantă, critica de întâmpinare asigură vizibilitate; astfel, cartea ajunge mai ușor la cititor. Nu de puține ori mi s-a întâmplat să citesc cronici negative care mă intrigau și, implicit, mă apropiau de romanul respectiv sau cronici laudative care mă determinau să încep o lectură nouă. Chiar și deconstruind un text, îl expui. Criteriile cu care se operează în cronici sunt fluide, relative, ireductibile la tehnicile auctoriale, construcția personajelor, tematica sau nivelul formal al unui text și sunt subordonate unei viziuni integratoare care plasează romanul și autorul într-un context, într-un dialog cu lecturile criticului, cu experiențele lui de lectură, cronica construindu-se ca o prelungire a cărții, a scriitorului și a celui care o analizează. Pentru mine, cronicile sunt situate la jumătatea distanței dintre așteptările mele, ca cititor care caută ,,plăcerea textului" și nevoia de (pseudo)hermeneutică; sunt o încercare de (re)teritorializare a textului prin delimitarea centrelor de greutate și a zonelor creatoare, oferind o receptare și un punct de sprijin pentru orice cititor.

Apelez frecvent la Facebook pentru a intra în contact cu texte noi, la Spotify pentru a asculta podcasturi sau la Goodreads, pentru a vedea noi recomandări de lectură. Din punctul meu de vedere, mediul virtual constituie un fundal pentru propagarea scriiturii și nu trebuie privit ca un decapant în raport cu literatură. Văd aceste platforme ca medii de diseminare care au o funcție precisă: reducerea distanței dintre cititor și operă. Se constată o tendință a scriitorilor contemporani de a-și posta textele în reviste online sau pe diferite platforme, de tipul Facebook sau Instagram, o comunitate alternativă, în care ierarhiile au fost abolite. Dacă publicarea în mediul online, în reviste literare sau pe bloguri nu este străină nimănui, o situație diferită apare în cazul postării textelor pe rețelele de socializare, la baza căreia se află adesea reticența și neîncrederea în propria scriere sau apelul la strategiile de consum. Autentificarea pare căutată, inițial, într-un cerc restrâns (un grup de prieteni sau cunoștințe), pentru a susține inițiativa creatoare și pentru a observa receptarea de către public, dar intenția este trădată de demers, având în vedere existența facilului ,,distribuie", pe care îl oferă acest tip de rețele. În acest mod, se poate dobândi o audiență mai mare, chiar dacă este vorba despre una nefiltrată. Deși mă confrunt cu nevoia de recuperare și de indexare a respectivelor texte, de plasare în context și abia apoi de interpretare și de descompunere pentru a realiza o analiză, îmi oferă teritorii nedescoperite din care pot extrage numeroase direcții ale literaturii contemporane.

Dacă utilizez Facebook pentru a intra în contact cu texte noi și pentru a vedea diverse opinii cu privire la un volum (care, deși pot fi considerate neavizate, sunt adesea pertinente), utilizez Spotify în mare măsură pentru podcasturile pe care le pune la dispoziție. Mă gândesc aici la Podcastul Narativ al lui Gheorghe Cezar, în care sunt juxtapuse literatura, teatrul sau cinematografia, încercând să ofere o panoramă completă și complexă a artei contemporane. Dialogurile cu scriitorii (Claudiu Komartin, Marin Mălaicu-Hondrari, Mircea Cărtărescu, Andreea Răsuceanu, Cosmin Perța, Dan Coman, Simona Popescu, Doina Ioanid, Juan Gabriel Vásquez, José Luis Peixoto), cu cercetătorii ca Delia Ungureanu sau David Damrosch ori cu regizorii și oamenii angrenați în mediul cultural completează tabloul oferit de literatura scrisă și mă ajută să găsesc răspunsuri la multe întrebări pe care le-aș adresa acestora. Același lucru e valabil și pentru podcastul Adelei Greceanu & Matei Martin, Timpul prezent, axat pe politică, societate și, evident, cultură. În schimb, Goodreads e platforma care mă ajută să îmi aleg ,,lecturile de plăcere", să intru în contact cu lecturile altor prieteni sau scriitori pe care îi urmăresc, descoperind adesea punctul de plecare al volumelor pe care le scriu.

Volumele recente de ficțiune urmăresc crearea unui disconfort care să conducă la un proces de interogare a celui care citește asupra propriei sale ființe. Ficțiunile și autoficțiunile au la bază un proces invers de a ajunge la catharsis, care se sprijină pe o mărturisire cu rol curativ, chiar dacă sunt inconfortabile, astfel că văd esențială capacitatea unui roman de a provoca lectorul să se analizeze și să chestioneze societatea, cu ale sale incongruențe și inadvertențe. Textele recente decodează atent și eficient o realitate care se blochează în propriile sale insuficiențe, cu indivizi care nu se integrează în societate pentru că nu își pot accepta propria individualitate, de aceea e important să vedem miza etică pe care o pun în discuție fiecare dintre aceste volume; esteticul este subordonat eticului, iar cartea devine o mărturisire a unei instanțe marginalizate, oglindă a unei structuri sociale care cere dreptul la cuvânt.