Monica Manolachi este lector la Universitatea din București, traducătoare și poetă. A publicat volumul Performative identities in contemporary Caribbean British poetry (Ars Docendi, 2017) și a tradus Antologie de poezie din Caraibe (Rafet, 2016). Cea mai recentă carte de poezie, Journeys in Europe / Călătorii în Europa (Bifrost, 2022), este alcătuită la patru mâini, cu poetul scoțian Neil Leadbeater. Împreună cu poetul Andrei Zbîrnea, a organizat prima ediție a evenimentului Poezie pe Dâmbovița (2022).

În 2022 a apărut la editura britanică CivicLeicester traducerea în limba română a antologiei Over land, over sea: poems for those seeking refuge (Five Leaves Publications, 2015), care cuprinde versuri din regiunea East Midlands din Marea Britanie și are ca temă migrația refugiaților. Volumul are rolul de a sensibiliza cititorii anglofoni și anglofili, iar acum, prin traducere, Peste mări și țări: poezii pentru cine caută adăpost are șansa de a mai schimba și din prejudecățile românilor. Stilul și subiectele variază mult, de la haiku la vers liber sau rimat, de la poezie intimistă și de familie, la poezie politică, etnică sau religioasă. Pentru a afla detalii, am invitat-o pe Monica Manolachi să ne spună ce se întâmplă "când un poem migrează dintr-o cultură în alta prin traducere“, așa cum scrie în postfață.

(Paul-Daniel Golban)

Spune-mi, Monica, în ce mod au reacționat studenții când le-ai propus să traducă poeme pe tema migrației internaționale. Au fost receptivi, curioși?

Am lucrat cu studenți din primul an, în două etape. În 2017, aflasem de Journeys in Translation, o inițiativă prin care 14 poeți din antologie au fost de acord ca poeziile lor să fie traduse în alte limbi. Am citit aceste poezii la ore, am explicat contextul, ne-am folosit de un set de întrebări relevante și pe urmă ei le-au tradus. Partea semnificativă a fost când ne-am dat seama că în clasă sunt studenți care provin din familii migrante, care sunt ei înșiși migranți, s-au născut în altă țară și acum studiază în București, ori au părinți sau rude care muncesc în alte țări, motiv pentru care au călătorit acolo cel puțin o dată. Intuitiv știau cât de mult contează traducerea, de aceea au și ales să studieze limbi străine, dar acum, cu perspectiva refugiaților în față, au aflat cât de urgentă poate fi nevoia de a avea traducători buni. De notat că 2017 a fost anul în care s-a format în România Coaliția pentru Drepturile Migranților și Refugiaților (CDMiR).

În 2018 am dus proiectul mai departe. Noile grupe de studenți au ales și alte poeme din antologie. A fost o temă facultativă. Întâi au încercat să le traducă în clasă, individual sau în grupe mici. Am comentat forma, vocea și mesajul. În paralel, am citit și tradus articole din presă pe aceeași temă și au constatat că limbajul poeziei este mai personal, ajunge mai repede la inimă. În acel an am creat un exercițiu prin care răspundem la două întrebări cheie: Ce migranți vin în țara noastră și de unde vin? Ce migranți pleacă din țara noastră și unde se duc? Tema are două componente: povestim oral, în clasă, și apoi în scris, individual. De fiecare dată, conducem conversația în așa fel încât să aducem în discuție diferite persoane: rude, apropiați, vecini, cunoștințe, colegi, muncitori, oameni de pe stradă, de la știri, din online etc. După cât de mult se animează și după detaliile și impresiile incluse în eseuri, îmi dau seama că le place tema, li se pare un subiect autentic și își dau și ei treptat seama că România nu este doar o sursă de migranți, ci și o destinație. Acest lucru presupune o abordare un pic diferită față de ceea ce se vehiculează uneori într-o parte a presei, anume că vai, pleacă tinerii din țară, ce ne facem. În realitate, unii pleacă, alții vin și e normal să fie așa.

Cum ai distribuit poemele pentru a fi traduse?

Le-am oferit posibilitatea să își aleagă texte preferate. Am făcut o listă cu autori și titluri pe grupul nostru online și o actualizam pe măsură ce și le alegeau. O parte au fost publicate pe Traducerile de Sâmbătă, în aprilie, iunie și august 2019, dar și în revista multilingvă Orizont literar contemporan, destul de active în acea perioadă. Au rămas textele mai greu de tradus, de care m-am ocupat eu în vara lui 2019: texte rimate și ritmate, texte cu mesaj mai puțin evident la prima vedere, texte cu jocuri de limbaj. În cazul unora dintre poeme, am corespondat pe email cu autorii, iar ei au fost foarte amabili și mi-au răspuns la toate întrebările.

Pe pagina ta de Facebook menționai că poemele din antologie pot fi folosite la diverse ateliere. Ne poți împărtăși la ce fel de ateliere te gândești?

Mă gândesc la contexte din școală, dar și din afara școlii, mai ales în comunități unde există nevoia de a vorbi despre efectele migrației. Unele poeme se pot discuta la orele de română sau educație civică. Sunt câteva care se potrivesc și la școala primară. În general, sunt folositoare pentru a deveni mai conștienți de legătura dintre migrație și traducere, un pic mai empatici de la vârste fragede. În afara școlii, se pot face activități la ateliere de scriere creativă pentru orice vârste, în tabere sau la evenimente culturale organizate de ONG-uri specializate în apărarea drepturilor migranților. Dacă atelierele sunt cu persoane care învață limba română, participanții pot încerca să le traducă în limba lor, fie ca să-și petreacă timpul într-un mod plăcut, să se recreeze și să se regăsească, fie chiar pentru publicare. Un exemplu foarte bun de ateliere sunt cele organizate în Marea Britanie de Shadow Heroes, destinate liceenilor, pentru a-i încuraja și învăța să-și dezvolte flexibilitatea și gândirea critică prin diverse exerciții de traducere în stil creativ.

În "Vecinul meu“ de Richard Byrt (traducere de Oana Drăgușin) este vorba despre privirea postcolonială a occidentalului și întrebarea din final arată modul în care migranții sunt tratați în societate. Cum percepi acest poem în care nu este clară perspectiva auctorială?

După cum se vede, poemul este format din două perspective și o întrebare, care problematizează subiectul, ceea ce ne face să privim dincolo de aparențe:

Nou meu vecin, Ahmad, pare un tip de treabă.

E voluntar la Age UK, îmi arată poze

cu soția și copiii, vorbește despre trupa

în care cântă, despre cum speră

să dea lovitura. Apoi, în dimineața asta

îmi spune că e refugiat. Și cu toții știm

că sunt cu toții clandestini. Cu toții știm

că vin în grupuri, valuri, ne inundă,

ne falimentează sistemul de sănătate,

ne iau femeile, casele, slujbele.

Deci cum poate Ahmed să pară

un tip de treabă când el este refugiat?

Punctul de vedere al autorului poate părea derutant când nu suntem familiarizați cu modurile în care se poate folosi vocea într-un poem. Ai observat bine că nu este vocea intimă a autorului, ci o preluare empatică în favoarea refugiatului, oglindirea unui anumit vox pop potrivnic, o personalizare a fobiei, care, vrem, nu vrem, există în societate. Când este adusă în spațiul public prin texte cu valoare estetică și etică, diversele audiențe pot propune soluții la unele probleme. Poate că poezia românească nu conține multe astfel de exemple de empatizare, prin identificarea cu subiecți temători, accentul în zilele noastre fiind mai degrabă pe vocea intimă, unii spun mai autentică. În ce sens mai autentică? Autenticitatea include și diferențe culturale? Ce fel de diferențe și cum ne împăcăm cu ele? Este un punct de vedere productiv din punct de vedere cultural care merită atenție, pentru că ne conduce spre teatru, un domeniu în care societatea britanică excelează.

În poemul "Acuzații“ de Aoife Mannix (traducere de Mario Caminschi) se aduce în discuție vina colectivă a societății occidentale privind modul în care sunt tratați refugiații. Cum ți se pare că s-a schimbat percepția asupra lor atunci când provin dintr-o țară creștină și europeană ca Ucraina față de situația refugiaților din 2015?

Iată o întrebare necesară, dat fiind că ultimele luni ne-au schimbat destul de mult percepția despre migrație. Poemul lui Aoife Mannix sună așa:

Se vorbește așa de mult

despre furnicarele din tuneluri,

hoardele din bărci,

masele de oameni luând cu asalt frontierele,

gândacii care trăiesc din ajutoare de stat.

Și pe urmă vedem fotografia aceea

cu băiețelul aruncat de valuri pe plajă,

cu picioarele spre țărm,

cu fața îngropată în mare,

un trupușor care ar putea fi un fiu,

al meu sau al tău,

care spune că ar trebui să ne fie rușine de noi.

Trebuie spus limpede: cauzele principale ale valului de refugiați din 2015 au fost războaiele și persecuțiile din țări din Africa și Orientul Mijlociu. Indiferența față de conflictele din altă parte în epoca internetului poate constitui o vină, aceea de a nu ține seama de existența legilor privind justiția internațională și de a nu reacționa suficient de bine pentru a o cultiva în societate. Și în poemul acesta avem de-a face cu expunerea în paralel a două discursuri, urmată de un final mai clar. Primele cinci versuri sunt un scurt inventar al metaforelor defăimătoare folosite de o parte a presei occidentale pentru a-i eticheta pe migranții fără documente. Ele contrastează cu tragica soartă a micuțului Aylan Shenu. Referitor la refugiații din Ucraina, reacția a fost mai favorabilă de la bun început și continuă să fie din mai multe motive: proximitate geografică, istoricul migrației recente, politica frontierelor deschise, fizionomia și un statut socio-economic de nivel mediu. În martie 2022, guvernul a adoptat o ordonanță prin care decontează cheltuielile de cazare și masă celor care găzduiesc refugiați, ceea ce înainte nu exista. Una e să trăiești într-o tabără de refugiați și alta e să fii găzduit de localnici. Partea bună este că experiența de anul acesta ar putea contribui la consolidarea și îmbunătățirea serviciilor de integrare a refugiaților proveniți și din alte zone.

Cum vezi rolul presei în construirea relațiilor asimetrice dintre localnici și străini (după cum reiese din "Ți-e bine, Jack?“ de Alan Mitchell, traducere de Oana Drăgușin)?

Numele Jack din titlu este o aluzie la steagul britanic, dar și la britanicul obișnuit, care urmărește sau nu ceea ce livrează mass media. În poem autorul formulează o întrebare referitoare la atitudinea celor din țara sa față de migranți: "De când a devenit o chestie britanică / să întorci spatele cu răceală / celor aflați în situații disperate?“ Putem pune în loc de "britanică“ o altă naționalitate, putem folosi "europeană“ sau putem înlocui cuvântul cu "morală“ sau "etică“, pentru a ieși din sfera frontierelor geo-culturale și a atinge esența filosofică a întrebării. Odată cu diferitele valuri de migrație și cu dezvoltarea rețelelor sociale, se pare că presa se reconfigurează. În vreme ce unele zone ale acesteia se adaptează mai greu la schimbări, de unde și limbajul inadecvat, din fericire există și zone noi, care își extrag conținutul din experiențe reale și prezintă situația cu bun simț. Poezia despre migrație ne ajută să gândim critic față de modul cum apare tema aceasta în presă.

O idee frecventă în antologie este aceea a poeziei politice care concurează cu discursul majoritar. Poate fi poezia politică o poezie completă, bazată mai mult pe conținut și nu atât pe formă? (vezi "Insurecția poeziei“ de Chrys Salt, traducere Monica Manolachi)

În lume se scrie destulă poezie politică, iar legitimitatea sau caracterul ei complet depind atât de scopurile pentru care se scrie, cât și de formă. Alegerea formei poate fi ea însăși un act politic. De exemplu, engambamentul apare des pentru a problematiza aspecte politice, pentru că versul întrerupt poate semnala o schimbare de viziune asupra unui status quo. Antologia conține mai multe poeme politice, cu prozodii diverse, unele foarte bine elaborate și șlefuite, mai subtile sau mai directe, tocmai pentru că întreg demersul comunității din Leicester s-a dorit a fi un discurs alternativ față de cel oficial al autorităților sau cel obiectiv al presei.

Anul acesta ai publicat cu Neil Leadbeater volumul *Journeys in Europe / Călătorii în Europa*. Cine a venit cu ideea? Pare o conversație literară despre ceea ce ne unește în Europa. Ce ar însemna că "nimeni nu poate ieși din istoria poporului său“?

A fost ideea lui Neil, din cauza Brexitului. Și lui Neil, și mie ne plac râurile încă din copilărie, avem experiențe personale, el cu Rinul, eu cu Dunărea, iar forța lor acvatică ne-a marcat. Râurile ne învață să înțelegem natura, inclusiv natura umană, să ne dăm seama că deciziile pe care le luăm fac parte dintr-un univers mai larg, în care fiecare dintre noi este o undă. Citatul este din filosoful austriac Jean Améry și apare pe o placă memorială din Günzburg. Deși din istoria mare (colectivă) nu putem ieși, o putem totuși nuanța prin istorii mici (personale).

Cât din carte este experiență proprie și cât cercetare?

Amândoi am scris și din experiență, și în urma documentării. În ce mă privește, deși sunt născută în Galați, relația mea cu orașul se bazează pe absență, pentru că nu am petrecut acolo mai mult de o lună de zile adunate. Absența îmi stârnește imaginația. Am parcurs recent Dunărea, fluviul imperiilor de Andrei Șarîi, prin care mi-am verificat cunoștințele și am descoperit posibile tematici, dar inspirația vine din surse preponderent personale. De-a lungul timpului, m-am apropiat de fluviu în mai multe localități, printre care Budapesta, Esztergom și, mai recent, Regensburg. În acest moment, explorez reprezentări ale Dunării în romane scrise de prozatori maghiari și mă preocupă multilingvismul transfluvial.

În poemul "Fluviul online“, Neil Leadbeater descrie diferența ireconciliabilă dintre a cunoaște Rinul în plan personal și a scrie despre el doar prin fotografii găsite online. Crezi că un poet are nevoie de experiență practică sau poate scrie și fără?

Dincolo de lecturi, experiența nemijlocită mi se pare esențială, pentru că vine la pachet cu ardoare și dinamism, atât de necesare în alcătuirea unui poem. Un drum până la râu ne poate influența mult concepția despre viață și lume. Mărturisesc că reîntâlnirea cu Dunărea la Galați în toamna lui 2019 mi-a produs o mare emoție și a avut un efect mnemonic semnificativ. Era noapte când am ajuns în oraș și a trebuit să aștept câteva ore, pentru ca a doua zi, la fereastră, fluviul să se înfățișeze ca într-un tablou de Turner sau Pissarro. În august 2022, în Mainz, m-am dus pe malul Rinului de câteva ori și am descoperit un stil de viață marcat de prezența fluviului: grupuri de adolescenți la un pahar de vorbă, un muncitor venit cu motocicleta să-și tragă sufletul pe înserat, vaporașe care opresc din loc în loc de-a lungul apei și pe puntea cărora se dansează.

La un moment dat spui "toți suntem înconjurați / de imaginație“. Oare este un motto după care îți ghidezi scrisul?

Pariez frecvent pe imaginație, pe ieșirea din afara "cutiei“ în care ajungem uneori prizonieri, pe dizolvarea ei și pe regândirea structurilor, a formelor și a relațiilor, mai ales atunci când se pun în discuție valorile. Totuși nu scriu despre Dunăre ca Jules Verne, fără să fi pășit pe malurile ei.

Cum ai ajuns să fii interesată de studii oceanice? Există o astfel de direcție de cercetare la ora actuală în peisajul literar românesc?

Aș spune că doar m-am intersectat cu studiile oceanice, nu m-am dedicat domeniului decât prin istorie literară. Poeții caraibi, de exemplu, scriu mult despre oceane. Scriu despre ruta sclavilor și comerțul transatlantic triangular (Africa – Europa – Lumea Nouă) cu milioane de deportați vreme de secole, dar și despre interdicția numită kala pani din hinduism, potrivit căreia traversarea apelor conduce la pierderea respectabilității. Subiectele acestea sunt mai puțin studiate în limba română, dar prin călătorii și traducere cred că treptat ajung și la publicul nostru.

Ce sfaturi ai oferi unui tânăr traducător?

Istoria traducerilor ne arată că există buni traducători și fără studii de specialitate, inclusiv la noi, numai că aceștia sunt mai degrabă excepții, au din naștere geniu lingvistic. În general, o pregătire teoretică și practică, de preferat alături de experți, este mereu de dorit. Teoria ne ajută să înțelegem că avem opțiuni, care sunt ele și cum le putem folosi. Practica ne ajută să ne cunoaștem limitele: competența lingvistică, ritmul traducerii, preferințele pentru anumite tipuri de text, dorința de perfecționare etc. Cadrul de referință PETRA-E privind educația și pregătirea traducătorilor literari este un punct de plecare pentru orice traducător, ca să vadă unde se află și unde ar vrea să ajungă.

Care sunt planurile tale pentru viitorul apropiat?

Pentru toamna aceasta am propus un panel despre reprezentări ale Dunării în literatură și artă la Conferința anuală a FLLS. Fiindcă traversează zece țări, fluviul este un spațiu de memorie culturală care ne invită la reflecție, la reformulări ale etosului central și est-european. Vorbim despre literatură, film, muzică, istorie și arhitectură asociate cu spiritul acvatic, cu scopul de a alcătui un volum în limba engleză cu articole din toate cele zece culturi transdanubiene.

A consemnat Paul-Daniel Golban