Îndrăgitul personaj creat de Carlo Collodi a avut parte de numeroase ecranizări de-a lungul timpului, etalonul fiind dat de filmul animat clasic din 1940, marca Walt Disney. Anul trecut, cu atât mai mult, au apărut două adaptări ale poveștii, prima aparținând tot studiourilor Disney – din păcate, un film submediocru cu un Tom Hanks (în rolul lui Geppetto) de nerecunoscut (actorul a fost nominalizat la premiile Zmeura de Aur pentru cel mai prost rol masculin) – iar cea de-a doua beneficiind de bagheta regizorală a lui Guillermo del Toro (coregizor alături de Mark Gustafson). Mă voi ocupa, în cele ce urmează, de adaptarea cineastului mexican.

Prima diferență semnificativă față de povestea originală este de ordin temporal. În acest caz, acțiunea se mută de la sfârșitul secolului al nouăsprezecelea în zorii Primului Război Mondial și, mai târziu, în interbelic, când utopia minciunii fasciste se răspândește în Italia la fel de repede ca holera sau gripa spaniolă. De altfel, în film își face apariția și Benito Mussolini într-o scenă satirică de tot hazul.

În al doilea rând, personajele sunt mai bine conturate aici, filmul țintind mai degrabă publicul matur decât pe cel minor (deși nu sunt ignorați nici copiii, rămâne, totuși, o animație de familie, o adaptare pentru toate vârstele). Astfel, Geppetto devine un personaj tridimensional, cu lumini și umbre, accentul fiind pus pe umbrele sale. El își pierde fiul, pe Carlo (un omagiu adus autorului poveștii) în război, ca urmare a unui raid aerian și, în consecință, se cufundă într-o depresie stropită cu alcool. Plantează un pin în dreptul mormântului lui Carlo, iar, peste ani, într-un acces de mânie și revoltă împotriva divinității, se hotărăște să taie copacul ca să (re)creeze din lemn imaginea fiului său mult iubit.

Așadar, în versiunea lui del Toro, Pinocchio nu se naște din dragoste, ci din zgomot și furie și, în esență, din giulgiul de plumb al singurătății.

Chiar dacă zâna își face simțită prezența și în această adaptare a poveștii (ca spirit matriarhal al pădurii), insuflându-i viață băiatului din lemn, Pinocchio nu poartă însemnele dragostei creatoare, ci este o păpușă slută și strâmbă, de natură să stârnească mila sau batjocura societății. Atunci când mințea, lui Pinocchio nu numai că i se lungea nasul, îi creștea de-a dreptul o ramură noduroasă de copac cu frunze și crenguțe, iar ca să revină la forma inițială, Geppetto trebuia să execute o "rinoplastie" severă, cu alte cuvinte, îi tăia băiatului din lemn excrescențele vegetale cu securea.

Guillermo del Toro rămâne, deci, tributar esteticii urâtului care l-a consacrat în cinematografia ultimelor două decenii și, în sens larg, imaginarului desprins din fantasticul gotic de tip Mary Shelley. Acest imaginar – potențat de mijloacele tehnologice ale animației stop-motion – îi permit regizorului să inoveze și în plan estetic, nu numai narativ. Vă gândeați că Pinocchio poate ajunge în purgatoriu? Și ce viziune a purgatoriului! Cu iepuri scheletici pe post de luntrași (Charon) jucând cărți și Moartea așteptând pentru eternitate în sanctuarul ei, unde Pinocchio pășește și e trimis înapoi în lumea viilor, fiindcă, tehnic vorbind, nefiind un copil adevărat, nu putea să moară.

Trebuie spus că această reprezentare a Morții (ca soră a zânei-spirit al pădurii) este una dintre cele mai originale pe care le-am văzut în orice mediu, fie că vorbim de literatură, film sau jocuri video. Un sfinx albastru cu ochi electrici, șerpi în capătul cozii și aripi cu ochi, aducând atât cu păunul zeiței Hera, cel care purta în coadă cei o sută de ochi ai gigantului Argus, cât și cu descrierea heruvimilor din viziunile profetului Ezechiel.

Până acum pare că am descris filmul numai în termeni superlativi. Însă povestea suferă la capitolul antagoniști, tocmai printr-o supraaglomerare a acestora.

Contele Volpe, proprietarul machiavelic al unui circ ambulant, este primul și cel mai bine dezvoltat dintre ei. Cu părul roșu ridicat deasupra urechilor ca două coarne (dublu semn al răului), îl ademenește pe Pinocchio să se alăture circului, promițându-i faimă și bani, când, în realitate, nu face decât să-i provoace necazuri și să-l înstrăineze de Geppetto.

În continuare, îl avem pe Podesta, primarul fascist al orășelului italian în care se petrece o bună parte din acțiune. Misiunea lui era să racoleze cât mai mulți băieți tineri în viitoarea armată glorioasă a lui Mussolini și, realizând că Pinocchio nu putea să moară (oricâte accidente neplăcute ar fi suferit, Moartea îl trimitea înapoi pe pământ), decide că el e soldatul ideal pentru armata respectivă.

De asemenea, nu lipsește nici balena sau leviatanul din povestea clasică. În căutările sale disperate după Pinocchio, Geppetto ajunge să fie înghițit de monstrul marin. În burta acestuia, el este mai puțin preocupat de transcendent (ca Iona) și mai mult de imanent, de procurarea celor necesare supraviețuirii. Folosind consecința minciunii în sens benefic, Pinocchio reușește să-i salveze pe Geppetto și pe ceilalți eroi din stomacul leviatanului, sacrificându-se în acest demers, dar primind ulterior o nouă șansă la viață din partea spiritului pădurii.

Apropo de eroi, sunt câteva personaje secundare în noul film al lui del Toro care îți rămân în memorie. În primul rând, Sebastian J. Cricket, care e și naratorul poveștii, mare poet și aventurier, un soi de Lord Byron al greierilor, el își amenajează casa în interiorul pinului din care e creat Pinocchio. Din "designul interior" al locuinței face parte și un portret al lui Arthur Schopenhauer – un cadru care inevitabil îți va smulge un zâmbet.

Apoi ar mai fi Spazzatura, un babuin cu Sindromul Stockholm (jucat de – cine s-ar fi gândit? – Cate Blanchett) care lucrează ca păpușar în circul Contelui Volpe. În final, el demonstrează mai multă personalitate decât majoritatea supereroilor Marvel din filmele ultimilor ani, luându-și viața în propriile mâini și depășind lungul șir de abuzuri la care fusese supus de stăpânul său sadic și perfid.

Toate aceste personaje și călătoria lor îl determină pe Geppetto să se accepte pe sine și lumea din jur. Astfel, la final, bătrânul îl adoptă pe Pinocchio și învață să-l iubească, așa strâmb și hâd cum arăta, ca pe propriul fiu. Lucru care face ca, în materie de filme, Pinocchio, în adaptarea lui Guillermo del Toro și a lui Mark Gustafson, să fie pentru mine una dintre surprizele neașteptate ale anului 2022.