Revistă print și online

Proiectorat (1)

Istoria în care am intrat poate fi numită Proiectorat.

De multă vreme a încetat să mai fie tranziție. Cel puțin pentru mine. Facem proiecte, suntem băgați într-un proiect, trăim de pe urma proiectelor.

Proiectocrația a început prin anii 2000 când o sumă de absolvenți și-au dat seama că nu vor avea un angajament permanent, nu vor fi salariați la stat sau la patron. Nu doar că nu erau locuri de muncă, dar nici chef/ predispoziție de-a intra la stăpân nu mai era. Generațiile de-atunci încoace și-au afirmat libertatea cu din ce în ce mai multă fermitate, încât în ziua de azi a munci pe un proiect, de-acasă, e cel mai bun mod de a câștiga bani, de a-ți câștiga existența. Chiar și instituțiile de stat trăiesc din proiecte. Au fost anii antepandemici când mulți universitari s-au îmbogățit, accesând proiecte europene. Într-un fel, Proiectoratul a adus bunăstare oamenilor școliți, abili sau dispuși să învețe căile anevoioase ale noii birocrații. Un proiect e susținut de dosare, de mult scris, de narațiuni la timpul viitor: toate povestesc pe sute de pagini ce vom face, ce se va întâmpla. Ce plănuim, ce argumente avem pentru viitorul posibil. Și carierele se întemeiază pe același sistem al proiecțiilor: accederea la titlul de profesor universitar, de exemplu, presupune o poveste lungă de 200 de pagini, despre ceea ce vei face, în armonie cu lucrurile făcute până atunci. Voi face, am de gând. Totul în viața actuală se obține prin crearea unei platforme, pe care povestești ce vei face pentru tine, pentru ceilalți. Elevii de gimnaziu nu mai au teme, ci un proiect - de multe ori o investigație pe net despre o temă, un copiat meseriaș, o sinteză de date, înfrumusețată cu poze și filme. Proiectul ăsta nu e o lucrare definitivă, ca pe vremuri, ci doar o propunere, un punct de început. Și scriitorii au mai nou proiecte, nu opere. Un romancier are în lucru un proiect, respectiv, intenționează să scrie despre pantofii uitați sub pat. Cu ani în urmă am asistat la o licitație de carte, la Târgul de la Frankfurt: se vindea un proiect, respectiv un roman semnat de un scriitor francez de o anumită notorietate. Cartea nu era scrisă, ci exista doar tema. Pentru ea se licitau sute de mii de euro. Am urmărit ani de-a rândul, dar cartea n-a mai fost scrisă. Totul rămăsese la nivel de proiect. Tot așa și banii promiși la licitație. Ei nu erau cheltuiți, ci se aflau acolo, virtual, în cazul în care proiectul ar fi devenit carte. Târziu mi-am dat seama că nimeni nu avea chef până la urmă ca acel roman să fie scris: era doar un vis care ținea în priză o mulțime de oameni, de la autor, la agenți și la editorii care licitaseră. Totuși se aflaseră pentru un scurt timp pe scenă, la acea licitație, în acea adunare, unde veniseră căutătorii de vise. Cartea scrisă era o chestie consumată, care-avea să zacă prin depozite și în librării, apoi prin bibliotecile private, ale cumpărătorilor de cărți, pardon, de proiecte, pentru că cel mai des cărțile nu sunt citite, ci puse pe o listă de așteptare fără final. Ăsta era destinul cărții scrise, în timp ce proiectul - ei, da, proiectul era infinit.

Dar Proiectoratul nu este doar o istorie la timpul prezumtiv, ci mult mai mult, ca orice istorie își are obsesiile, structurile, modele ori literatura sa. Plus un proces de simplificare nemiloasă - ăsta fiind firul epic al oricărei ere. De-a lungul istoriei au mai fost astfel de momente, în care oamenii s-au ambalat în jurul unor acțiuni posibile, unor vise, unor idei, care au rămas în stadiul incipient până în ziua de azi. N-am să fac aici istoria utopiilor, ci vreau să vă amintesc fixațiile recente: actele teroriste în numele unui proiect.

În timpul vieții mele au mai fost astfel de tendințe, pe unele având ghinionul de a le traversa de la un capăt la altul. Nu mă voi referi la cele sociale și nici la ideologiile nocive de masă, ci la fenomene mai dantelate, cocoțate pe un postament de rafinament maxim, așa cum a fost semiotica pentru anii 80. O să spuneți că sunt nedreaptă. În realitate, am ales acest exemplu pentru că îl știu bine, din interior, eu însămi fiind la vremea respectivă adeptă a sensurilor profunde și a legăturilor generate de ele, citindu-i evanghelic pe Eco și Kristeva, ca să dau numai două nume. Recunosc, a fost o experiență folositoare, o lectură bună de pus pe rană, mai ales pe rănile ratării:) Apetența pentru analiză a ajuns repede la claustrări infinite în limbaj, creând o elită: era confortabil să te conectez la un domeniu unde doar cei aleși aveau acces, era teribil și teribilist să-ți scoți cuvintele la plimbare, pentru a construi o paradigmă a sensurilor obscure, deghizate, evadate, ierarhizate, asamblate într-o poveste criptată, pe care n-o mai putea descifra nici măcar cel care o crease. Dar confortul venea tocmai din activitatea pe care o presupune un proiect ezoteric - observați, sunt aici două bucurii: existența secretă și fără sfârșit. Prin urmare, ori erai adept al semioticii ori nimic. Ai citit Eco - oho, ești valabil, ai ieșit din masa amorfă! Restul sunt dobitoci. Semiotica a avut un succes absolut pentru că în jurul ei se crease un mit impunător din categoria segregării obligatorii, încât către finele anilor 80 era deja fenomen de masă. Cuvinte ca denotație și conotație, pe care în deceniul anterior le pronunțai cu infatuare, deveniseră termeni colocviali, cu semnificație simplificată, profană.

Dar chiar și-așa în plin act de devalorizare, adoratorii semioticii, ajunși autori de programe școlare, au dus jocul, așa steril cum era el, mai departe, în manuale, în școli, pe masa unui copil care abia începea să scrie. Sistemul de învățământ s-a îmbolnăvit de epilepsie, contaminat de formele unei mișcări asimilată superficial și pasional, ajungându-se azi la o negare în masă a școlii, care, desigur nu mai funcționează (dar despre asta voi vorbi separat). Astăzi semiotica e depășită, veți zice că subiectul e stors demult și e nedrept s-o scoți vinovată pentru că școala s-a prăbușit. Așa e. Am invocat-o aici doar ca model al fixațiilor care iau naștere în interiorul unei ideologii, unei epocii care se naște etc. și asta pentru că în Era Proiectoratului, obsesiile de tip lingvistic (sper c-ați observat) duc mai departe formele vide, prin același sistem al terorii.

Lucrurile nu sunt diferite ca derulare istorică.

În Proiectorat, principiile sunt cu mult mai fragile, impuse prin aceeași teroare exercitată în comunism, într-o epocă totalitaristă sau, mai târziu, în zone fine ca cea a fanatismului intelectual structuralist. Negarea formelor vechi are cel puțin două zone de interes pentru mine: cea isterică (în care ideea e apărată prin atac și crimă organizată) și cealaltă, speculativă, care te obligă să recunoști că ești mistreț. Ambele au fost aplicat în comunism, sunt valabile și la mare prețuire și în Poiectorat. Despre ele vreau să vorbim aici, mai precis despre impactul pe care îl au asupra creației, asupra ficțiunii, în special.

Doina RUȘTI

Prozatoare, autoarea romanelor Fantoma din moară (2008), Lizoanca la 11 ani (2009), Logodnica (2017), este cunoscută mai ales prin trilogia fanariotă, compusă din Homeric (2019), Mâța Vinerii (2017) și Manuscrisul fanariot (2015). A mai publicat Zogru (2006), Cămașa în carouri (2010), Omulețul roșu (2004), Mămica la două albăstrele (2013), Paturi oculte și Zavaidoc în anul iubirii (2024), plus peste 300 de povestiri. 40 de titluri traduse în peste 15 limbi. Între cele mai recente romane traduse: The Book of Perilous Dishes (2022, 2024, Londra), Zogru (2022, Marsilia) și A malom kísértete (2024, Budapesta) și Dorëshkrimi fanariot (2024, albaneză). Are titlul academic de profesor univ. dr., cu specializarea în istoria culturii și civilizației universale pentru film. Premii: premiul pt. Proză al Uniunii Scriitorilor /2008 și Premiul Ion Creangă, al Academiei Române/2009. doinarusti.ro https://doinarusti.ro

în același număr