— Da, eu sunt. Cine? Vorbiți un pic mai tare că nu vă aud. Tu ești, Sică? Vecine, închide că pe mine mă caută! Cum? Nu vorbeam cu tine, era cuplajul. Ce zici? Când? Vai de mine! Bine, îi anunț, sigur. Dumnezeu să-l ierte! Femeia puse telefonul în furcă și rămase câteva clipe cu privirea-n gol.

— Cine era, mami?

— Unchi-tu, Sică. A murit nea Ilie. O să mergem la înmormântare. Doamne, n-am nimic negru de îmbrăcat.

— Nici eu n-am pantofi negri.

— Îi ai pe ăia cu baretă, de la Consignația.

— Mă strâng și oricum nu i-am purtat niciodată, că râd copiii de mine. Îmi zic că-s de fată.

— Sunt invidioși. Habar n-au ce pantofi sunt ăștia. Piele naturală. Made in Italy. Mergi cu ei. Să-mi aduci aminte să luăm din drum niște flori și lumânări.

— Dar mă strâng. Uite așa îmi țin degetele...

— Ei, o oră-două, n-o fi foc. După aia, te descalți.

Când ieșiră din scara blocului, vecinul de la doi, cu capul scos pe geamul de la bucătărie, le zise:

— Condoleanțe, Dumnezeu să-l ierte!

Maică-sa dădu din cap și zise, încet, către băiat:

— Al naibii dobitoc, stă și ascultă ce vorbim.

Nea Ilie locuia undeva prin Chitila. Trebuia să schimbi două autobuze și un tramvai ca să ajungi "la capătul pământului", cum obișnuia chiar el să spună. Băiatul se bucura când mergeau acolo, căci pe linia lui 10 circulau niște tramvaie vechi, care huruiau și miroseau a curent electric. Unele vagoane nu aveau toate geamurile, iar el se așeza chiar acolo, la aer, unde sforile pantografului fluturau prin fața lui. Îi plăcea să-și treacă palma peste ele. Erau din frânghie de cânepă împletită, unsă cu vaselină.

Recunoștea casa cu o stație înainte ca tramvaiul să oprească, după avionul din metal argintiu, montat pe paratrăsnetul din vârful acoperișului. Nea Ilie îi promisese odată că o să urce pe casă și o să i-l dea. Fusese pilot de avion, se bătuse cu rușii în război, dar îmbătrânise și nu mai putea ține bine manșa.

Când veneau în vizită, străbăteau o curte lungă și îngustă, acoperită de o boltă cu viță de vie. Băiatul obișnuia să bage mâna printre frunzele ruginii și să culeagă câte o boabă acră pe care o scuipa în țarcul curcanilor. Doi gri și o curcă albă. Se oprea în dreptul lor și le striga: sâc că n-ai mărgele, roșii c-ale mele! Iar păsăretul pornea un tărăboi de nedescris până li se învinețea gușa de necaz.

Se plictisea repede, pentru că oamenii mari se puneau pe vorbit, băut vin și cafea, iar el n-avea ce face. Uneori, tanti Maria, soția lui nea Ilie, le făcea plăcinte. Poale-n brâu, moldovenești. Toți o strigau Jidoavca. Maică-sa îi zisese că din cauză că era roșcată, grasă și cu ochii verzi, dar el nu înțelegea de ce.

Curtea îngustă devenise neîncăpătoare, iar toți oamenii erau îmbrăcați în haine negre și păreau foarte serioși.

— Vai, ce mare te-ai făcut! Câți ani ai? Ptiu, să nu te deoache mamaia! Vai, da’ ce semeni cu tac-tu! Urmă o pupătură care îi lăsă pe obraz o dâră umedă de salivă. Se șterse pe ascuns cu dosul palmei, dar bătrâna îl văzu și-l dojeni:

— Te ștergi, nu? Ți-e scârbă? Ei las’ că nu te-am omorât!

Rude îndepărtate, oameni pe care nu îi văzuse niciodată, intrau în casă, se închinau, aprindeau o lumânare și spuneau Dumnezeu să-l ierte! Apoi se apropiau de sicriu. Unii îi sărutau fruntea, alții doar îl priveau, se închinau și ieșeau grăbiți. Deasupra ușii era agățată o pânză neagră, iar sprijinită de toc, o cruce care mirosea a lac și pe care era scris: Tănase Ilie – născut 08.05.1898, decedat 12.09.1978.

Nea Ilie era îmbrăcat frumos, în costum, dar fața lui avea o culoare galbenă, iar o sfoară îi ținea strâns maxilarul. În jur mirosea a tămâie, flori și lumânări. Oamenii nu îi mai spuneau nea Ilie, acum toți îi spuneau Răposatul.

— Mamă, mă strâng pantofii! Când mergem acasă?

— Ai început? Uite, hai să-i spui sărut-mâna lui tanti Flori, că nu te-a mai văzut de când erai la grădiniță.

— Sărut-mâna!

— Să crești mare!

Tanti Flori era fata lui nea Ilie. Îmbrăcată în negru, plânsă și cu părul strâns, părea mai bătrână de cum și-o amintea. Băiatul se bucură, însă, când o văzu, căci bănuia că venise și fata ei, Nina. Toți îi ziceau Nina Nebuna, fiindcă se purta și vorbea ciudat. Odată, fugise de acasă și se întorsese după trei zile. Nimeni nu știa pe unde umblase. Dar el o plăcea. Verile, când se întâlneau la nea Ilie, mâncau cartofi copți în spatele curții și spuneau povești cu strigoi.

Pe poartă tocmai intrase un grup de femei bătrâne, cu broboade pe cap, aduse de spate. Ca la un semn, începură toate să jelească. Curcanii, stârniți, se porniseră și ei pe limba lor, amestecându-se cu bocetul femeilor: Ilie, glu glu glu, unde te-ai dus, nea Ilie, glu, glu, glu, și ne-ai lăsat? Glu, glu.

— Au venit bocitoarele! Flori, adu coșul ăla și dă-le și ceva de băut, strigă o femeie mică, cu o voce pițigăiată.

Copilul se apropie și le privi mai de aproape. Semănau cu niște vrăjitoare cu pielea zbârcită și putea să jure că aveau peste suta de ani. Plângeau de-adevăratelea. Din când în când se opreau și vorbeau normal. Nici nu ai fi zis că în urmă cu câteva clipe plânseseră în hohote. Apoi se puneau iar pe bocit, stârnind curcanii.

— Nu-i pune pieptene, Jidoavco, nu vezi că e chel, ce să facă cu pieptenele pe lumea ailaltă, soro? Mai bine acul cu ața, că i-o fi mai cu folos, zise femeia cu vocea pițigăiată.

— Nu mă învăța tu pe mine, Mițo, că sus acolo, o să fie exact așa cum era când l-am luat. Tânăr și frumos. Și cu păr. Așa să știi! Și cine a dat jos cearceaful de pe oglindă? Cât sicriul e în casă, oglinda trebuie să stea acoperită, că doar n-oi vrea să rămâie sufletul lui Ilie în ea! Și tu, ce faci aici, țâcă? Ieși în curte și te joacă.

*

Nu o mai văzuse demult. Maică-sa îi spusese că se făcuse o adevărată domnișoară.

Ieși din casă șchiopătând. Se înserase și răcoarea de afară îl învioră. Nina stătea pe prispă și privea cerul.

— Hei, ce mai faci?

— Bine, am venit și noi la nea Ilie, zise băiatul.

Aproape că nu o mai recunoscu. Crescuse. Era înaltă și purta fustă și ciorapi de nailon.

— Auzi, nu vrei tu să te duci în casa mare, că mi-am uitat bentița acolo și nu mai vreau să intru. Cred că am lăsat-o pe sobă.

Băiatul dădu din cap și plecă în fugă, dar se opri brusc, săgetat de durerea din picioare. Își continuă, apoi, drumul la pas. Înăuntru găsi trei bărbați. Îi știa. Andrei Bâlbâitu’, Manix și Vasile Gongu. Erau beți și jucau bâza. Îi mai văzuse pe acolo când trăia nea Ilie. Nea Andrei luptase și el în război. Nea Ilie nu putea să îl sufere. Când se întâlneau, îi zicea că e trădător de țară, că lăsase bunătate de tunuri germane pe mâna rușilor.

De la vânt, flăcările lumânărilor din sfeșnicul cu nisip se aplecau, făcând ca umbrele celor trei bărbați să ia forma unor corbi cu aripile desfăcute. Nea Andrei era cel mai înalt și stătea în mijloc, întors într-o parte, cu o mână sprijinită în cot și cu ochii închiși, iar ceilalți îl pocneau cu palma peste cap, apoi se învârteau în jurul lui, bâzâind ca muștele. Aveau fețele transpirate și duhneau a țuică.

— Ci..ci..cine a dat? Tu ai dat, Manix?

— Nu. Gongu. Hai treci la loc. N-ai ghicit!

— Băi, Manix, trăiți-ar, cum e nebuna? Ai umblat la ea?

— Taci, Gongule, că te aude copilul!

— Ai, ai zis că mi-o, mi-o dai și mie, bu, bu, bulangiule!

— Cam târziu acum.

Loviturile deveneau din ce în ce mai puternice, iar nea Andrei se înroșise de nervi. Părul rar i se lipise de cap și câte o șuviță mai lungă îi tot cădea peste ochi.

— Ci...ci...cine a fost? Bă, futu-vă muma-n cur, bă... voi vă... vă bateți joc de mine?

— Pișpirică, vrei să joci? Dar știi, cine intră, se pune. Așa-i la Bâza, zise Manix, dând cu ochii de copilul care rămăsese mut în pragul ușii.

— Nu știu. Eu... eu am venit să iau ceva, bâigui el.

— Hai, băi, că nea Ilie nu se supără. Era un om vesel. Știa de caterincă, dă-l în căcat de aici! Ca să nu mai zic că nu mi-a plătit nici datoria. Da’ las că mi-am luat-o eu înapoi, zise Manix și râse cu subînțeles către Gongu. Și știi cum se spune: despre morți, numa’ de bine. Tu ești a lui Costel, nu-i așa? Da’ pe tactu’ nu l-am văzut pe aici.

— E plecat în delegație.

— Aha, păi da. Mare ștab. Ai venit cu maică-ta?

— Da.

Așa vorbeau toți de taică-su, că era mare ștab. Maică-sa îi explicase că asta însemna un om important, doar că băiatul nu prea pricepea. Stăteau la trei camere, nu aveau Dacia break ca tovarășul Georgescu de la trei, iar iernile înghețau cu orele la coadă la banane și bomboane cubaneze. E adevărat, uneori se întorcea din delegație cu câte o lădiță cu roșii sau un sac cu cartofi de export.

— Hai, pune-te, îi zise Manix și îi făcu cu ochiul. I se potrivea porecla, chiar semăna cu actorul ăla de film, cu freza ca o streașină și ochii mijiți. Băiatul se întoarse cu spatele și așteptă. Plesnitura veni neașteptat. Simți o usturime în ceafă și când deschise ochii, în jurul său, cei trei bărbați săreau bâzâind, când pe un picior, când pe celălalt. Manix îi făcu un semn discret, rânjind spre bâlbâit.

— Nea Andrei!

— Ai ghicit! Bravo! Hai, prostovane, treci la mijloc! îl împinse Gongu pe bâlbâit.

Nea Andrei se puse bâza, iar Manix îl îndemnă pe băiat să-l lovească. Băiatul ridică mâna, dar se opri. Îi era rușine să dea într-un om mare. Văzând că ezită, Gongu îi șopti la ureche:

— Dă-i-o bă, nu fi prost. Arde-l pe fraier!

Privea la acei bărbați urâți, la nea Ilie de pe masă și simți că nu mai are aer. Înșfăcă bentița de pe sobă și fugi în curte. Nina îl aștepta afară cu un motan negru în brațe.

— Uite, bentița ta.

— Mortul se face strigoi dacă trece o pisică pe sub sicriu, știai? Hai să-l băgăm în casă.

O urmă docil. Se opri pentru o clipă în fața oglinzii din hol.

— N-ai voie să privești în oglindă când e sicriul în casă, pentru că vei fi următorul care va muri, îl avertiză fata. Un unchi de-al meu s-a uitat. Ce crezi? La o săptămână am fost la înmormântarea lui. Nina îi privi picioarele și zise:

— Doar mortului i se pun pantofi noi. De ce ți-ai luat pantofi noi la înmormântare? E semn rău.

— Nu sunt noi.

Băiatul se descălță în hol și încercă să-și îndrepte degetele chinuite.

— Ce ai? Te doare ceva?

— Nu, adică puțin. Picioarele. M-au strâns pantofii. Mi-au rămas mici. Eu port 35 și ăștia sunt 34.

— Și eu port 35. Dar eu sunt fată.

Băiatul tăcu. Rămase cu privirea țintă la picioarele ei lungi și zvelte.

— Hai, vino lângă mine, aici pe pat. Vreau să-ți povestesc ceva. Dar promite-mi că nu o să mai zici la nimeni. Juri?

— Jur.

— Nu așa. Trebuie să juri pe roșu, zise fata și căută prin cameră un obiect de culoare roșie. Găsi o cârpă veche, aruncată pe spătarul unui scaun, o luă și o întinse pe pat. Acum, pune mâna stângă aici și spune: Jur să nu zic la nimeni ce o să-mi spună Nina, că dacă o să zic, o să mă trăsnească Dumnezeu și o să ajung în iad.

Băiatul se sui în pat și își trase picioarele sub el. Puse mâna stângă pe cârpă și rosti jurământul. Știa că fata inventa tot felul de povești, care mai de care mai deocheate, dar de această dată, chipul îi era întunecat, iar ochii nu îi mai jucau vesel ca atunci când îi spunea povești la foc. Se apropie de el și îi șopti ceva la ureche.

— Ai înțeles?

Băiatul dădu din cap, dar își dădu seama că de fapt nu înțelese nimic.

— Ai grijă, ai jurat. Ce zici, ai vrea să dăm o fugă prin cimitir? Mie îmi place să mă plimb pe acolo. Știu fiecare cruce, am învățat numele morților pe de rost. Vrei să mergi cu mine?

— Acum?

— Da. Ce, ți-e frică?

— Nu, minți băiatul, dar am venit la nea Ilie...

— Nu stăm mult. Vreau să îți arăt ceva.

— Nu știu dacă mă lasă. Se întunecă. Mai bine mergem mâine, pe lumină.

— Știam eu că ți-e frică. Treaba ta. Ne întorceam repede.

— Dar ce vrei să îmi arăți?

— Nu pot să îți zic. E secret. Trebuie să vezi.

*

— Dă-mi mâna! E chiar în capătul aleii. Uite, Familia Stănică. Mai avem un pic.

— Hai înapoi, Nina, s-a întunecat. Și mă dor rău picioarele.

— Scoate-ți pantofii!

Băiatul se aplecă și își desfăcu baretele.

— Scoate-ți și ciorapii. Uite, mă descalț și eu, zise fata și își scoase pantofii. Apoi își scoase și ciorapii de nailon.

Băiatul își mișcă degetele eliberate din strânsoare și se înfioră când simți pământul rece sub tălpile goale.

— Vezi ce bine e?

— Nu sunt păianjeni?

— Nu cred. Poate doar broaște. Hai, nu mai e mult.

În curând se opriră în fața unei căsuțe cu pereți de sticlă. Multe panouri erau sparte și prin câteva ochiuri pătrundea lumina lunii.

— Am ajuns.

Fata desfăcu o sârmă răsucită pe post de încuietoare și deschise ușa. Înăuntru era un cavou de piatră, a cărei ușă fusese îndepărtată.

— Aici e înmormântată o fată de vârsta mea. Avea doar 13 ani.

Pe cruce, dintr-o poză cu ramă ovală, zâmbea trist o fată. Literele ce alcătuiau numele se scorojiseră și nu se mai vedeau bine. În schimb, sub fotografia în nuanțe maronii, se mai putea citi:

Te-ai stins frumoasă floare, în plină tinerețe,

Lăsând în urma ta, durere și tristețe.

— S-a sinucis.

— De unde știi?

— Am auzit-o odată pe bunica cum vorbea cu tanti Mița, îi zicea că nu i-a făcut popa slujbă, că la sinucigași nu se face. Acum cavoul e părăsit.

— Părăsit?

— Da. Aici am stat când am fugit de acasă. Nu e niciun sicriu jos. Vrei să vezi?

— Nina, hai să ne întoarcem, te rog.

— Nu vrei să vezi ce e acolo?

— Nu. Nu vreau.

Privirea fetei căpătase o lucire stranie, ca atunci când se juca cu tăciunii din jar, la copt cartofi în spatele casei. Băiatul o zbughi afară și începu să alerge printre cruci, căutând ieșirea din cimitir.

Un zgomot puternic sparse liniștea nopții. Băiatul se opri și ridică privirea spre cer. Nu văzu nimic. Își continuă drumul și ajunse înapoi, la nea Ilie. Deschise poarta, traversă curtea lungă și îngustă acoperită de boltă cu viță de vie și intră în casă.

— Unde ai fost? Te-am căutat peste tot, îi zise maică-sa scuturându-l de umeri. Chiar vrei să mă omori? Spune-mi imediat pe unde ai umblat!

— Am fost cu Nina la cimitir.

— Care Nina?

— Nina, a lui tanti Flori.

Mama băiatului păli. Se apropie de el și îl apucă de mână.

— Dragul mamii, ai febră. Hai înăuntru să te întinzi un pic. Și de ce ești desculț?

Băiatul o urmări un timp cu privirea întins pe recamier, dar amețit de mirosul greu de tămâie și lumânări și copleșit de emoțiile acelei zile, adormi. Îl trezi un zgomot puternic ca cel făcut de elicea unui avion. Geamurile casei se cutremurau. Ieși speriat afară. Zgomotul asurzitor venea de undeva din spate. Acolo, în lumina lunii, lângă un avion argintiu, nea Ilie îi făcea semn să se apropie. Pe cap purta o cască de pilot din piele, cu curelele desfăcute.

— Ți-am promis că ți-l dau. Haide, e al tău. Dar înainte de asta, mai trebuie să fac ceva.

Bătrânul ridică două canistre cu kerosen și se îndreaptă spre casă. Ajunse în dreptul camerei unde se ținea priveghiul. Făcu mâinile căuș pe geamul ferestrei și privi înăuntru. Manix zăcea întins pe dușumea, cu gura deschisă, Gongu se culcase pe două scaune la capul patului unde dormea Bâlbâitu’. În timp ce golea canistrele, nea Ilie începu să cânte bisericește:

— Ai milă, Doamne, de sufletele păcătoșilor tăi, robii tăi nevrednici, Manix, Gongu și Bâlbâitu’, cu tot neamul lor adormit. Amin.

Își rezemă crucea de perete și înainte să închidă ușa, aruncă înăuntru un chibrit aprins.