Ea ținuse post și îi făcuse sex oral. Și el ținuse post și îl mințise pe taică-su că iese prin cartier să se plimbe în jur de o oră. Era Vinerea Mare, pandemie, stare de urgență, nu de alta.

Lungit pe canapeaua ei, își duse palma la frunte, debusolat, și își aminti versul lui Deliric de pe piesa Negru – te-ai pus pe cruce de fraier, Iisuse – chiar așa, Iisuse, dacă ai fi știut că te sacrifici pentru niște limacși puturoși care gândesc cu toate organele, numai cu organul destinat gândirii nu, probabil ai fi spus: știi ceva, Tată, mai dă-o-n cuiele mele de operațiune de salvare, cred că ar trebui să stăm de vorbă!

Se îmbrăcară și el și ea fără să zică pâs și coborâră în fața blocului.

— Și tocmai ieri m-am spovedit, băga-mi-aș! zise ea și el o privi în tăcere cum scoate din geantă o țigară electronică și o duce la buze.

Era atâta liniște în jur, încât puteai auzi mugurii plesnind în copaci. Măcar natura să plesnească de sănătate, își spuse el, fiindcă oamenii nu se vor însănătoși prea curând.

— Dă-mi și mie un fum, te rog!

Fata îi înmână țigara și el inhală, gânditor.

— Să nu te întâlnești cu nimeni, ne-am înțeles?

— Da, tati!

— Și dacă, totuși, îți iese în cale vreun cunoscut, să stați la doi metri distanță unul de celălalt și să nu cumva să dați mâna!

— Sigur, tati!

Băiatul expiră fumul și se uită înspre locul de joacă din spatele blocului ei, scăldat în lumina difuză a soarelui. Până și soarele se purta ciudat de la o vreme, gândi, parcă se ferea să atingă materia cu vârfurile razelor lui, de teamă să nu ia microbi.

— Și acum? Gata, nu? întrebă ea și în colțul ochilor săi albaștri două lacrimi se zbăteau să scoată capul la suprafață.

Băiatul se uită la ceas și spuse:

— Păi ăl bătrân o să sune dintr-un moment în altul. Mda, ne mai vedem... nu știu, când o trece toată nebunia asta.

Fata dădu să-l îmbrățișeze, dar se abținu în ultimul moment.

— De ce ți-e teamă? întrebă el. Doar adineaori am fost mai apropiați de atât. Dacă e să-l luăm, îl luăm și gata, n-om fi noi singurii proști de pe planetă.

Se îmbrățișară superficial și își luară rămas-bun. Apoi băiatul porni spre stația de taxi. Nu făcu nici zece pași și îi sună telefonul:

— Sunt în drum spre casă, în zece minute ajung, stai liniștit!

Băgă telefonul înapoi în buzunar, clătinând exasperat din cap. La etajul unu al blocului de lângă stația de taxi, una dintre ferestre era larg deschisă. Înăuntru, televizorul dat tare. Băiatul îl auzi pe comentator vociferând pe Digi24 și parcă îl văzu din nou cu ochii bulbucați și spume la gură, cu limba ca un covor roșu pe care defilau cei patru călăreți ai Apocalipsei, dacă Iisus s-ar fi uitat la el în momentul acesta, probabil că i-ar fi zis: ai răbdare, cumetre, până la sfârșitul lumii mai e destul, azi abia sunt pe cruce, peste trei zile mă ridic din morți, peste încă patruzeci de zile mă ridic la cer, iar când mă voi întoarce din nou numai Tata știe, în orice caz, uitându-mă la tine și la alții ca tine, am consolarea că, la a doua mea venire, o să-mi fie ușor să separ neghina de grâu.