Un sânge nefiresc în inima cețoasă a Belgradului

Curg pe străzi, tramvaiul depăsește culorile curcubeului

În creierul meu, chiar în lichidul cefalorahidian, încep sa înoate nuanțe noi

Inima pulsează sub blana cenușie iar tu îți reamintești zilele săptămânii în această limbă slavă -

Puncte de reper într-o cronologie inventată

Vrei să mâncăm ceva?

Vreau să mâncăm soarele - îți spun, mă rotesc pe călcâie, o iau în fața ta, la ani lumină distanță de

vechea mea existență

Aș vrea să mănânc soarele, să simt cum îmi arde toate regretele

Îmi ies șuvițele din coc, stele dintr-o nebuloasă

Renasc pe un scaun înalt, într-un restaurant învăluit în lumină străvezie, poate chiar verde, undeva sub

apa gândurilor mele

Îți mănânc cu o poftă nemaivăzută

Inima

Și mă joc cu picioarele sub masă.

I am

În noaptea aceea

Am ascultat muzica și cuvântul

M-am uitat în tavan până când varul s-a făcut dantelă

Pereții aveau desene precolumbiene iar eu priveam cum se scrie Marea Poveste

Cu propria-mi respirație.

Am băut multă apă, chiuveta era un izvor printre stâncile garsonierei

Paharul odată banal avea irizații nemaivăzute

Paharul avea suflet.

În timp ce mă priveam în oglinda din baie și vedeam tot felul de zeități hinduse

Un fluture a venit să-mi țină companie

Așa că am început să ne dăm viață unul altuia

L-am privit cu atenție și mi s-a părut că are trup de om

Pentru o clipă, am văzut omul vitruvian în fluture.

Totul se mișca în jur, curgea ca apele primordiale

Respiram în același ritm cu universul.

M-am uitat la mâini, măsurându-le până în vârful degetelor

Așa curioasă am mai fost doar când mi-am văzut prima dată mâinile

Acum aproape 30 de ani.

-Ce mașinărie perfectă, mi-am zis

-Nu este o mașinărie, este Iubire

Am dat din umeri ca un copil neștiutor.

M-am așezat în lotus și am început să privesc copacul care aproape intra în casă

Copacul mă privea la fel de curios cum îl priveam

Avea luminițe cum nu văzusem în vreun brad de crăciun

Sau în vreun SF cu cele mai bune efecte vizuale

Nici măcar în vise.

Am început să testez reacțiile copacului

Când spuneam cuvinte precum: iubire, acceptare, curaj

Copacul își aprindea instalația aceea minunată

Dar când pomeneam de ură, frică

Sau încercam să interoghez natura

Copacul devenea ostil și arăta cele mai negre și uscate crengi

Cum nu văzusem în vreun film horror.

Atunci mi-am dat seama că nu mai vreau să fiu un semn de întrebare

Vreau să mă minunez de tot ce văd

De tot ce aud

De tot ce miros

De tot ce simt

Vreau să fiu iubire

Sunt.

Utopia

un bãtrân e doar un copil obosit

o floare ofilitã e un imperiu cãzut

cunoașterea este aducere-aminte

ceasul e un zeu care ne minte fãrã cuvinte

Dumnezeu e o coastã fragilã

ruptã din noi, creându-ne

Banii sunt un lucru cumplit

Ei nasc rãzboaie și îngrașã egouri

Visez la utopia lui Thomas Morus

în timp ce mã dezbrac în oglindã.

Jurnal

sper cã pot sã mã lungesc pe canapeaua dumneavoastrã

în tot cabinetul miroase a iarbã tãiatã

a venit cel mai frumos și cel mai inteligent pacient

dar lipsit total de nuanțele schimbãrii

bine prins în rãdãcini și nu în chingi

pãstrându-și un jurnal fãrã cuvinte

la piept

asistentei i-au fugit mințile

bine cã le-a prins și v-a fãcut o cafea tare din ele

chiar ea, cea mai frumoasã femeie

e vrednicã de milã

când aranjeazã dosare cu mâini care ar trebui sã culeagã maci

am și eu o suferințã ascunsã ca tot omu'

mã doare teribil jumãtatea de mãsurã a lucrurilor

când sunt îmbrãțișat doar pe jumãtate

când doar jumãtate din povestea mea este ascultatã

restul vorbelor unde se duc

îmi pare cã se întorc spre mine

un arc magic cu sãgeți care se întorc și ucid

poveștile lor ajung întregi la destinație

nu se vatãmã în lunga cãlãtorie de la gurã la ureche

inima le pune la infuzat

miroase a ceai indian, ceai de poveste

dar am și eu un jurnal fãrã cuvinte

inocent și tardiv precum jurnalul annei frank.

Un altfel de balet

Ești

170 de centimetri de înțelepciune pe verticalã

pãrul tãu dã muguri în fiecare poveste tristã

te așezi pe scaunul tãu și privești spectacolul

lebedele au urcat drogate pe scenã

privim picioarele încordate și aripile care iau toatã vina lumii

la un moment dat lebedele se iau la bãtaie

sala se umple de fulgi si pene

pene și fulgi

mâna ta se lungește și prinde un orgasm din aer

eu aplaud pânã la sângerare rãnile din palme nu mã dor

ai aplaudat vreodatã spectacolul unui cutremur de sub dãrâmãturi?

fãrã aer, strivit cu totul, mațele tale fac dragoste cu molozul

se aud atât de frumos

râsetele noastre în sala goalã

nonsensul cade peste noi

cortinã de sânge.

Hrana lumii

Mi s-a spart sărutul la urcarea în tren

Ne-am zis că ne iubim și ne-am gândit la poemele lui Neruda

Inima mea era un covrig cu semințe

Care hrănea lumea

E plăcut să vezi răsăritul din tren

Dumnezeu se rotește pe un scaun de birou

Și se împrăștie în aerul crud