Revistă print și online

Cartea dezrădăcinării

Printr-un metaroman feminist, politic, și nu doar atât, Sașa Zare, raportându-se la identitatea intersecțională, demască intersecția dintre identitățile sociale, respectiv sistemele lor de opresiune și/sau de discriminare. Caracterizat prin eclectism, atât în conținut, cât și în formă, textul (ne) descrie povestea dezrădăcinării – a alienării, la care au fost (sunt) supuși ei, non-normativii, așa cum remarcă și Iulia Militaru pe coperta a IV-a a cărții.

Dezrădăcinare este confesiunea Sașei Vlas – o tânără moldoveancă, plecată la studii în Cluj, care se află într-o continuă elucidare de sine și care (ne) pune pe tavă eul în relație cu familia, cu literatura, cu limbajul, cu societatea, cu corporalitatea, cu iubirea, cu trauma, cu feminismul etc. Iată, una dintre tehnicile principale de construire a identității, fiind – în relație cu. Pornind de la disclaimerul de pe prima pagină: "Această carte are, pe alocuri, conținut care te poate afecta emoțional", se stabilește explicit, încă de la început, o miză fundamentală a cărții: deschiderea spre "un spațiu comun de procesare și vindecare posibile"; de aici și plasarea, metatextuală, în relație cu... (cine altcineva? decât) Cititoarea, care devine lectorul ideal al autoarei.

Din primele pagini descoperim că Sașa se izolează la țară, în apropiere de Dej, în încercarea de a-și lua două luni sabatice, dar va rezista doar jumătate din programul (pre)stabilit. Pe lângă descrierile despre supraviețuire (șoarceii, curentul, fobia, pustietatea), protagonista conștientizează că deși s-a (auto)izolat pentru a se regăsi după despărțirea de iubită, pentru a-și vedea rostul, pentru a sta la distanță de locurile care o țineau departe de sine, ajunge să (ne) discute despre alte două despărțiri care "supurează în paralel": de mamă și de Moldova.

De aceea, unul dintre elementele centrale ale cărții este relația cu familia, în special, cu mama, Sveta. Sigur, pe tot parcursul textului, analiza raportului mamă-fiică este una densă și complexă, dar reținem aspectele care, cred eu, îi creează protagonistei o imagine despre sine ca umbră. Prin aceasta înțeleg acea imagine construită în evoluție reciprocă a sinelui (Sașa) și a alterității (familia, în special Sveta) în relație cu un comportament instabil. Altfel spus, acțiuniile mamei de a fi originea majorității traumelor Sașei, de a fi totodată insensibilă la abuzurile ei, dar, paradoxal, invadându-i orice formă de intimitate, îi conturează prin extensie fiicei o identitate a umbrei. Sugestive în acest sens rămân o serie de episoade care ne demonstrează "teoria" antemenționată. În Jurnal de terapie descoperim că fetița de patru ani este uitată la grădiniță, prilej cu care Colea, adolescent, o abuzează sexual pe aceasta. Ceea ce devine problematic este tocmai gestul părinților de a rămâne calmi, de a nu-și căuta fiica, în ciuda faptului că Sașa ajunge seara acasă. Lipsa de acțiune și de îngrijorare din partea familiei îi creează fetei o imagine despre sine ca... umbră. De ce nu mă caută (vede) familia?

"Este una dintre multele povești în care am fost agresată de bărbați și nu am fost apărată de familie, dar asta mi se pare cumva mai specială, pentru că eram foarte mică și pentru că atunci am internalizat ceva despre mine. Atunci aș fi avut nevoie cel mai mult de un părinte care să-mi zică nu, nu ești greșită, e greșit ce ți s-a întâmplat".

În Fetița cu chibrituri, acum elevă în clasa a VI-a, Sașa ajunge într-o tabără, mai degrabă într-un sanatoriu ex-sovietic din Odesa, unde se făceau tratamente profilactice pentru boli respiratorii. "Aruncată" de mamă acolo, fără a mai păstra o legătură sănătoasă cu familia, furată de colegele de "tabără", Sașa notează: "Cred că ce am trăit atunci identific singurătatea completă, totală, distrugătoare". Apoi, în Și mama pleacă iar, protagonista experimentează crize interioare și exterioare continue, la intensități devastatoare. În urma certurilor dintre părinți, din lipsa banilor, Sveta pleacă, părăsindu-și fiica, fără a-i spune măcar la revedere: "Pare că nici măcar nu-și mai amintește că aș fi existat". Sigur, exemplele pot continua, dar acestea (ne) sunt relevante pentru a înțelege cum se creează un anume tip de identitate definită în relație cu umbra, întreținută, în cazul nostru, de familie și interiorizată de Sașa ca imagine de (spre) sine per se.

În aceeași direcție, sentimentul de alienare și de impostură o va bântui pe Sașa când vine vorba și de migrarea dintr-o limbă în alta, dintr-o țară în alta: "...m-am simțit impostoare în limba în care am cresut, ca și cum săream gardul într-o grădină străină, să fur, și urma să fiu prinsă. Și adesea m-am simțit la fel de impostoare în română. Pe fiecare parte a gardului e o grădină străină. Și atunci locul meu unde e?". Dezrădăcinare devine, în egală măsură, și un roman al frontierei la toate nivelurile (așa cum simptomatic notează Iulia Militaru pe coperta IV), de la plasarea între cele două geografii concrete, Republica Moldova și România, până la identitățile și rațiunile marginale explorate de personajul Sașei Zare, aspecte evidențiate, atât în notațiile meta, cât și la nivelul limbajului (amestec de română, română vorbită în Republica Moldova și rusă).

Protagonista se descrie ca o eclectică – în măsura în care știe din multe câte un pic și nimic consistent. E relația pe care o simt femeile și persoanele marginale, crede Sașa, cțnd se raportează la Cunoaștere, având în vedere organizarea și dezorganizarea lumii contemporane: "Cred că în lumea contemporană nu există niciun fel de identitate fixă, eul e doar un melanj dezordonat, neliniar, fărâmițat, în transformare mereu". De aici și credința că totul, de la sistemele familiale la cele sociale și politice, sunt intersecții peste intersecții, "toate dansează unele cu altele, se afectează reciproc".

Desigur, din gama variată de elemente tematice angrenate în universul dezrădăcinării, merită amintită, în special, relația Sașei cu Alice (iubita protagonistei, care o părăsește în detrimentul unui bărbat, Răzvan). Protagonista își expune reacțiile psihosomatice în relație cu Alice, generând o teorie complexă a corporalității queer. Aflăm că reacțiile corpului sunt strâns legate de atitudinea alterității. Altfel spus, percepția corporalității își schimbă funcțiile în tandem cu raportarea celuilalt la sine. De pildă, de la percepția corpului ca obiect pe care vrea să-l ascundă, în speranța să nu fie observat de oameni, care i se pare nătâng, neîndemânatic, nefeminin, Sașa îi descoperă senzualitatea și atractivitatea acestuia în relație cu prezența și gesturile mici, dar semnificative, ale lui Alice. De aici și până la formularea unei teorii de funcționare proprie a corporalității e doar un pas: "Cât mă topesc pe picioare, toată lumea îmi spune că am devenit strălucitoare. Asociez suferința cu imaginea corpului ideal. Asociez înfometarea cu sunt dorită. Asociez iubirea cu corpul meu finisat pentru sex, un bloc finisat pentru locuit". Astfel, prin revendicarea identității de ființă sexuală în relație cu Alice, Sașa denunță preconcepțiile despre sexul dintre persoanele queer: "Tot ce am absorbit din această societate despre sex nu e o educație a eliberării, a împrietenirii cu senzații și corpuri în toate formele lor, ci e doar o educație a ce e corect și ce e greșit, cine e obiect și cine e subiect...".

Triada Sașa-Alice-Răzvan o ajută pe autoare la demascarea prejudecăților din societatea actuală. Elementul cheie în această ecuație mi se pare a fi postura duală a lui Alice. De ce? Pentru că prin ea cunoaștem două tipuri de episteme în conflict – una normativă și cealaltă non-normativă: "Ne unește și ne delimitează clar, cu mișcări precise și bine semnificate, reafturile pe care vom sta în viața ei de-acum încolo. Lumină și întuneric; adevăr și umbră; timp legitim și timp furat; dragoste, fetiș". Sașa Zare ne arată încă o dată că societatea, care paradoxal sau nu, deși își prezintă interesul pentru cultivarea unor valori, cum ar fi respectul, armonia, toleranța, ajunge să facă exact contrariul, și anume, să parceleze, să excludă, să marginalizeze, să eticheteze etc.

Însă, când totul pare dezmembrat, dezrădăcinat, dezorganizat, există un firicel conector care oferă unitate. În cazul protagonistei noastre, unitatea îi e oferită de scris. De aceea, pe parcursul întregului roman, se subliniază nevoia acută de literatură și de scris ca părți esențiale din viața noastră cea de toate zilele. Reiau fragmentul din partea finală a cărții care evidențiază într-un mod absolut revelator funcțiile scrisului în viața protagonistei noastre: "... există, l-am găsit, există un firicel conector care îmi dă unitate, care lipește toate părțile mele, toate vârstele, care contrazice credința că n-aș fi reală, adevărată, autentică, credința că sunt o biluță plutitoare prin vid fără istorie, credința venită din traumă cum c-aș fi falsă și toți oamenii care mă iubesc mă iubesc pentru că i-am păcălit cu o personalitate înșelătoare, o mască, iar când o să cadă, o să se evapore toți. Firicelul ăsta conector, ața roșie care strălucește prin mine într-o țesătură fluorescentă de vene, ața roșie care-mi leagă inima de minte de mâini de familie de lipsa familiei de trecut de prezent și de viitor, ața roșie care îmi dă substanță, care crește carnea pe mine, ața roșie e scrisul meu".

Atât Sașa-autoarea, cât și Sașa-personajul, pledează pentru o democratizare a literaturii și pentru o deschidere a acesteia înspre publicul larg, având în vedere că trebuie să depășim faptul că e un singur fel de de a scrie și să ne îndreptăm spre mai multe "literaturi". În fond, "toată lumea are dreptul să se joace cu cuvinte, cu imagini, să-și pună durerea și iubirea în ele, să se folosească de ele pentru a-și procesa emoțiile adânci", întrucât tocmai discuțiile despre literatura adevărată și cea neadevărată duc la pierderea "unui instrument magic de îmblânzire a vieții".

Alături de manifest, de auto-teorie, Sașa Zare reușește să schițeze o poveste hibridă în literatura română queer, evocând un spectacol intim, dar și social, și politic – povestea tinerei bisexuale plecate din Republica Moldova în România, care este marcată de sentimentul migrației, al traumelor, al frontierelor, al dezrădăcinării...


Sașa Zare, Dezrădăcinare, București, frACTalia, 2022

Ciprian HANDRU

Doctorand al Universității din București, este autor de articole și exegeze, unele premiate, cu precădere dedicate lui Adrian Marino, dar și poeziei clasice.