nr.crt.

Săptămânal de cultură independent

Don Quijote și Micul Prinț

Citeam mai deunăzi un articol al Doinei Ruști, în care ne propunea un termen nou, Proiectoratul și consecințele acestuia, Proiectocrația.

Recunosc că vederea mi-a jucat o festă și inițial citisem Protectoratul, cuvânt pe care, probabil, creierul l-a recunoscut și deja mintea îmi plecase către Monaco, San Marino sau Oliver Cromwell și mă gândeam sub aripa cui intrase încercata noastră țărișoară. Dar vezi bine că nu citisem corect.

"Istoria în care am intrat poate fi numită Proiectorat", își începe Doina Ruști analiza. Și tot citind, era cât pe ce să mă las păcălit de sarcasmul fin al distinsei noastre scriitoare. Credeam că "zice" de bine. Dar pe parcurs, mă încruntam din ce în ce mai tare. Și cum să nu fiu de acord cu extraordinara paralelă pe care o face atunci când ne avertizează asupra pericolului formelor fixe, a tendințelor perverse, aș zice cu ștaif, a "fenomenelor mai dantelate, cocoțate pe un postament de rafinament maxim". Căci astea prind. Sunt sexy. Ruști vorbește de Umberto Eco și Kristeva, pe care noi, ăștia mai purii (da cu doi de i) le-am respirat în facultate. Ne spune că a căzut și ea, ca noi toți, sub fascinația ideilor noi. Dar, în același timp, cu o decentă sinceritate, Doina ne avertizează. Simte umbra monstrului care pândește din spatele experienței elitiste. Simte cum istoria se repetă și trage semnalul de alarmă.

Am rezonat, așadar, cu îngrijorarea scriitoarei, care vede pericolul reprezentat de "fixațiile care iau naștere în interiorul unei ideologii" (la fel cum s-a întâmplat cu moda semioticii care a paralizat evoluția firească a culturii pentru câteva decenii). Și nu doar că am rezonat, dar cumva mi-a venit în minte sintagma lui Liiceanu, "încremenirea în proiect", din volumul Apel către lichele.

"Cu cât o societate oferă mai puține alternative, cu atât proiectele indivizilor decurg din cele câteva proiecte și norme oficial recunoscute, cu cât o societate lasă loc mai puțin pentru cultura îndoielii și pentru învățul dezvățului, cu atât prostia ca încremenire în proiect câștigă teren și scleroza acelei societăți este mai mare"

Trăim în Proiectorat și nu mai ieșim de acolo. Proiectorat. Provizorat. E adevărat, exista segregare culturală în anii 80, dar ceea ce trăim acum e mult mai cinic. Suntem purtați prin viață fără voință proprie, automate sociale în căutare de validare. Dar, ce să vezi, și validarea e tot un proiect. Risipim timpul cu inconștiență. Ne dorim să treacă ziua asta, să treacă săptămâna și să vină weekendul. Mereu așteptăm ceva. Și pe durata așteptării, ne facem planuri, proiecte. Nimic nu capătă formă. Societatea scuipă avorton după avorton. Chat GPT și Inteligența artificială sunt consecințe firești ale renunțării la a ne mai implica. Sunt unelte pentru proiecte. Dacă n-aș fi creștin, i-aș da dreptate lui Camus. Suntem spectatorii pasivi ai realității, incapabili să o influențăm sau să o transformăm, fără să ne dăm seama de absurdul ei. Un popor de Sisifi.

Acum, dacă mă întrebați ce e de făcut, nu cred că aș putea să vă dau un răspuns care să vă placă. Pentru că ține de felul cum vedem viitorul. De multe ori m-am întrebat dacă nu cumva, asta nu e o consecință firească a înaintării în vârstă. O rezistență cât de poate de firească la schimbare. Un refuz aproape visceral față de noile tendințe. Poate că ar trebui să acceptăm senini ce ni se întâmplă, căci în istorie s-a demonstrat că progresul e întotdeauna bun. Cu o condiție. Să trecem de faza de proiect.

Vă întrebați poate de ce am ales acest titlu. Ei bine, atât Don Quijote cât și Micul Prinț doreau să schimbe lumea. Ei nu stăteau pe gânduri, nu făceau proiecte. Treceau la treabă.

Narcis AMARIEI

Prozator bucureștean, a debutat editorial cu proză scurtă în 2021, cu volumul Popicăria de piatră.