Revistă print și online

Dorian Dron: Neuroleptic aduce o lume ce se poate oricând fisura, care se agață de taine

Ai avut vreodată depresie? Cum s-a manifestat, cum ai scăpat? Dar tristețe?

Să o luăm progresiv. Da, am fost trist. Fiecare dintre noi a fost la un moment dat trist, ba după ce s-a despărțit de cineva, ba după ce a părăsit un loc sau a renunțat la un job, o prietenie etc. De-a lungul timpului, pentru mine, s-a acumulat un soi de tristețe în urma anumitor situații din viața mea care au fost gestionate mai mult sau mai puțin bine. Dar ele au trecut și astăzi sunt aici, vorbind despre mine și ce sunt. Sunt bine. Și depresie pot spune că am avut. A fost o perioadă dubioasă când am simțit că-mi pierd individualitatea, ce sunt eu cu adevărat, când una dintre cele mai puternice pasiuni de-ale mele, scrisul, devenise un soi de pedeapsă. Nu-mi găseam cuvintele, casa devenise o cușcă în care nu mai puteam respira. Și pandemia a contribuit la starea asta, plus o dezamăgire interioară.

Eu sunt un om care în momentul când ajunge în pragul hăului caută să schimbe macazul, să ia niște decizii radicale: schimb joburi, case, prieteni, tot ce simt că îmi face rău și caut liniștea, aerul, soarele, nisipul și pădurea. Mă izolez pentru că nu mai înțeleg nimic din lume și ea nu mai are ce să-mi ofere.

Am scăpat renunțând la spații, medii, prieteni, visuri de a construi ceva și am prins mâna omului lângă care sunt, Ralu, cu care am reușit să redevin. Cu care am descoperit o altă lume, în alertă, o lume care oferă, dar pentru care trebuie să lupți și am găsit o gașcă frumoasă în frunte cu Doina Ruști, care m-a primit și mi-a oferit încrederea de a scoate din mine ceea ce aveam în hibernare: o viziune despre lume. Plus familia și prietenii care nu m-au lăsat să mă pierd.


Cum scrii mai bine: când ești trist ori euforic?

Depinde, pot scrie OK toamna, când intervine un soi de letargie și meditație, iarna, când se întunecă mai repede și, în teorie, nu mai sunt distras de lumea de afară. Când mă apasă ceva scriu cel mai bine, când simt că în mine se vrea a ieși o imagine, o construcție care nu-și găsește forma. E un proces chinuitor, dar atunci când apare, liniștea se așază și este atât de bine. E o stare revelatorie. Este un catharsis la care râvnesc. Scriu și când sunt vesel. Atunci frazele alunecă pe lângă mine, de parcă o parte din creier vrea să continue să se bucure de starea de bine și alta produce cuvinte la foc automat. Uneori se întâmplă să nu-mi dau seama când se adună, pentru că sunt scindat între lumi, stări, gânduri.


Care a fost punctul de pornire pentru *Neuroleptic*? Când l-ai scris?

Punctul de pornire mental se află undeva pe la capitolele din final ale romanului. Aveam povestea cu psihiatrul, aveam cadrul, dar lipseau tușele, nuanțele care să creeze tabloul și legăturile. Aveam fata cu tricoul galben și de aici a pornit nebunia (râde)

Dar punctul de pornire în scris a fost primul capitol, inspirat oarecum din copilăria mea.

Am vrut sa fac un Andrei credibil.

Iar la primul capitol am început acum trei ani și a tot fost rescris în trei variante (râde).


A apărut recent la ed. Litera, în BPC: care e sentimentul primei întâlniri cu volumul tipărit?

Sunt mândru de felul cum arată. Mi-am dorit cum numai eu știu să public la o editură mare și Neurolepticul să facă parte dintr-o colecție contemporană. Îmi place cum se simte la atingere, are viață în el. Pare că vrea să vorbească încă de la primele pagini și eleganța coperții și a prezentării în sine impune ceva. Nu știu exact cum să definesc starea, dar este un soi de mister. Așa îl văd eu. Sper să vă bucurați și voi de el.


Ai citit din el? Ești tentat să-l citești, ca un lector oarecare?

Hmm, aici e dificil de spus. Nu pot să citesc romanul după tipar sau poate nu atât de repede. Cu siguranță sunt curios să văd dacă totul e în regulă, dar parcă nu-mi mai aparține. E al lumii acum și îl privesc pe raft cu un soi de satisfacție. Îmi văd numele și știu că efortul nu a fost degeaba. Bineînțeles că am răsfoit puțin, am mai citit un pasaj, dar nu întregul roman. După tipar, în interiorul coperții e un soi de energie pe care vreau s-o păstrez. E ca atunci când citești o carte bună, a unui scriitor pe care l-ai descoperit și eviți să citești ultimele pagini, păstrând esența aia în tine cât mai mult timp. Mi-e ca citindu-l complet să nu stric ceea ce știu că am pus acolo.


Te rog să selectezi un fragment (paragraf foarte scurt) pe care îl consideri esențial pentru carte.

"În vis revăzu crucea și fața ei. Orașul nu se schimbase, arăta la fel ca ultima oară când urcase dealul. Același nor de praf la câțiva kilometri depărtare, mirosul de alge persistent și cei doi copaci, unul lângă altul, în dreapta crucii. Cum privea spre oraș regăsi în scorbura din stânga lui lumânarea pe care o lăsase în urmă cu 18 ani. Nu se topise. Căuta chibritul prin tufișuri și îl găsi. Aprinse un băț și fixă lumânarea în micul suport de lumânări din soclul crucii. Pe peretele interior urma fumului era intactă, lângă câteva picături de ceară întărită. Avea o senzație de déjà‑vu, de parcă aprindea aceeași lumânare ca prima dată. Își aminti de un marker și câteva cuvinte scrise sub cruce. Erau tot acolo și le citi. O senzație stranie îl cuprinse. Era un jurământ. Făcuse un jurământ cu ea."


Ce are special acest fragment? Ideea? Stilul?

Aș spune o simplitate, așa, o ieșire din timp și o întoarcere la simboluri, la credințe și la o pace interioară. Poate că nu este pasajul definitoriu, dar are ceva dintr-o altă lume. Parcă pășești într-o lume ce nu are nicio regulă, nicio responsabilitate și nicio greutate.


Ce aduce nou romanul tău?

Nu sunt în măsură să spun ce aduce nou romanul meu, las cititorii să se pronunțe. Dar dacă ar fi să las o idee măcar și să încerc să formulez un răspuns, aș spune că aduce o lume ce se poate oricând fisura, care se agață de taine: sfinte sau lumești, pentru a ajunge la o descoperire. O descoperire de sine, de viață, de timp. Iar când lumina apare, întunericul încearcă să creeze un echilibru.


Spune câteva cuvinte despre relația ta cu personajul.

Nu știu dacă am mai spus-o undeva, sper că nu, dar o las aici. ANDREI este un personaj căruia îi place să treacă prin romanele mele, este un personaj care fură din mine și face ce îl taie capul. Nu îl pot controla, pentru că el are voința lui. Aici are anamneza lui. Îi lipsește o perioada importantă din viață, pe care încearcă s-o recupereze. Dar cu ce preț?

Așa că, relația mea cu Andrei este deschisă: "fă, măi băiatule, ce vrei tu, dar să nu te prind că te julești" (râde). Asta ca să mă raportez la o bucată din materialul lui Costel de stand-up comedy.


Când este prima ieșire în public a cărții?

Sâmbătă, pe 27 mai, ora 14:00 la Bookfest. Evenimentul se va numi: Dorian Dron – Un roman psihologic: Neuroleptic. Alături de mine vor fi Liviu G. Stan, Luana Stroe, iar moderator va fi George Matei. După, voi ajunge, sper eu, în cât mai multe orașe.

ZENOB

Zenob face parte din grupul "Perucile verzi".