La început de tot, de tot, a fost povestea. Dumnezeu era singur, atât de singur, încât își spunea singur povești.

Ce urmează să vă spun poate suna bizar, dar într-o altă zi a născocit așa o poveste, încât a râs, a râs, a râs până a adormit.

Cam singurel Dumnezeu, cam singurel... tot el spune, tot el ascultă, tot el, tot el, tot el. Nu e că nu știa ce s-ar fi întâmplat dacă adormea, e că, după cum știți, uneori ne place să uităm/pretindem că am uitat lucruri, pentru a fi cât mai credibili.

Băuse Dumnezeu înainte? Se drogase? Luase antipsihotice? Nu cred. Era pur și simplu foarte, foarte singur.

Ce poveste i-a pus oare lui Dumnezeu capac? Hmm... era una cu doi: câte doi, câte două, câte două perechi... din toate. Numai și numai Iubirea era UNU, Unul, Unicul, Singurul.

În timp ce-și spunea povestea, fix înainte să adoarmă, o ceață deasă a turnat o picătură de umbră peste Lumina Lui, și nu oriunde, ci peste cel mai de preț ochi al său.

— Dă-mi-l mie, ce să faci tu cu el? Nu vezi că nu ai pe nimeni?

— Nu ți-l dau! Vreau să creez Lumea și voi avea nevoie de ochi pentru a o veghea.

— Ai încredere în mine. Uite, ți-l păzesc în timp ce dormi.

— Dar nu vreau...

— Uită-te în ochii mei și spune-mi că nu ai încredere în mine.

Dumnezeu, neuitând cine-i verișorul, jucă și el jocul.

— Vaai, ce ochi frumoși! Într-adevăr, îți lipsește unul. Sigur. Ți-l dau pe-al meu. Cu o singură condiție: OMUL va avea ochii asemeni mie. Și asemeni celui pe care ți l-am oferit ție.

"Ce s-a schimbat tipul ăsta! În viața lui nu mi-a pus el mie condiții – să iubească el oare atât de mult un lucru care, la urma urmei, nici nu există încă?"

Între timp, Dumnezeu dormea dus. Dar visa. Visa că oamenii vor avea puterea de a zbura, că își vor mângâia unii altora aripile, că vor avea grijă unii de alții și, mai presus de astea, că se vor iubi. Simțea în visul său cum îi ardeau tâmplele, cum îi zvâcneau obrajii, dar El continua să își țină palmele împreunate strâns, iar în ele, bucăți mai mici și mai mari din el însuși, toate pline de iubire. Trecea repede de la cald la frig, de la frig la cald, începuseră să îi curgă lacrimi, să îl doară tot corpul.

"Poate așa se simte când creezi ceva...", își zise El.

Dintr-odată, îi apăru în față ceva ce semăna cu o oglindă. Prin ea văzu primul om de pe Pământ. Putu cu ușurință să își dea seama că era în pericol, însă...

— Ochiul, ochiul, am nevoie de ochi!

Așa strigă Dumnezeu. Dar să nu uităm: Dumnezeu știe tot. Și dacă știe tot, înseamnă că poate nu numai să prevină, ci și să vindece, că totul se întâmplă cu un scop, că "greșelile" nu sunt doar greșeli.

Exact. S-a prefăcut în fața diavolului.

"Ochii mei sunt infiniți – oamenii îi au și ei pe ai lor. Dacă vor să mă caute, mă vor găsi, dacă vor vrea să mă urmeze, sunt bineveniți.

Și iată că începu Lumea. Era atât de devreme, atât de devreme, că cerul nu avea nicio altă nuanță în afară de bleu, iar soarele se scălda în mări.

Primul om? Mare Erou din naștere, fiul lui Dumnezeu. O singură problemă: abia ce se obișnuia cu viața pe Terra și murea.

Al doilea? La fel.

Al treilea, găsind niște reprezentări ale unor oameni morți, a vrut să afle "De ce au murit ceilalți?" și "Cum să fac să nu pățesc și eu la fel?" Dintr-odată, s-a simțit inspirat. Hmm... aș da orice, ORICE să am mereu asemenea inspirație. În 3 minute și 3 secunde, simți o lumină puternică pătrunzându-i corpul, din creștetul capului până în scobitura tălpii. Ulterior, se simți ciudat: simțea că ceva îl epuizează.

"Poate așa se simte când te transformi într-un om mai bun... poate asta înseamnă EVOLUȚIE! Cred că am devenit una cu Dumnezeu... Una cu Totul. Hmm... dar stai! Nu. Nu mi-e de-ajuns. Vreau să fiu EU Dumnezeu. Vreau și eu să creez ceva acum. Ceva după chipul și asemănarea mea. Dar cum să fac asta? Am doar două mâini! Uff... cu cine să mă sfătuiesc? În fața lui Dumnezeu am călcat strâmb... prea strâmb... nici dacă mă iartă el, eu tot nu mă pot ierta... am săvârșit cel mai mare păcat... am GÂNDIT că vreau să fiu eu Dumnezeu. Asta e. Acum nu mai pot da înapoi. Voi merge înainte cu... cu...

Și apăru. Ultimul lucru pe care și-l amintește Al Treilea Om e că, fix înainte de a-și pierde memoria, controlul și, mai ales, imaginația, văzu un desen scrijelit prin care făcea clară, evidentă diferența dintre iluminare și posedare, dintre bine și rău. Și-a dat seama că greșise. "E prea târziu, oricum".

Va urma!