Soarele scaldă orașul în lumina și căldura lui regală. Întotdeauna am fost aproape fericită vara, poate pentru că m-am născut vara și e anotimpul cu care începe Lumea pentru mine, poate pentru că lumina razelor solare produce endorfine, poate pentru că metafizica și chimia se împletesc firesc, într-o univers despre care nu știm mai nimic.

Fericirea e de neatins, e abstractă, e o creație artistică, e o poveste a psihologilor amatori, e un mit supraestimat, eu știu doar ce înseamnă să fii aproape fericit. Înseamnă atât de mult, încât nici nu am nevoie de altceva. Acest aproape e ceva perfect, e ceva rotund, e ca un ou de ciocolată.

Nefericirea, în schimb, are mai multe fețe. Știu care e chipul nefericirii-lipsei de iubire, al nefericirii-gelozie, al nefericirii-trădare și altele. Le-am trăit pe toate. Nefericirea e ca o mâzgă pe piele, pe care nu o scoți cu nimic. Te urâțește și te înrăiește.

În grădina prietenei mele, stăm pe terasa umbroasă, bem ceai și sporovăim. Mâine e ziua de naștere a fetiței ei, Ana, care împlinește șapte ani. Ana e brunetă, are ochii căprui, e precoce, pune întrebări încuietoare și la școală și acasă și are chiar momente când privirea îi devine tristă, aparent fără motiv, și i se duce undeva departe, ca și cum, asemeni unui adult, tocmai ar fi avut revelația unui adevăr adânc și grav.

I-am adus cadou două cărți și o păpușă japoneză. A strâns la piept păpușa și mi-a spus că trebuie să se gândească ce nume o sa îi dea. Mi-a mulțumit pe un ton serios, ca și cum i-aș fi dat în dar o ființă. Mi-a precizat că va avea bine grijă de ea.

Apoi s-a dus undeva în spatele grădinii, de unde eu o puteam vedea. Se aude tramvaiul, care trece pe lângă casa prietenei mele și ea îmi spune că e același zgomot din copilăria ei, când îl auzea până târziu, stând în patul ei și nereușind să adoarmă.

"Care sunt zgomotele copilăriei tale, când stăteai în pat și nu puteai să adormi?", mă întreabă ea.

"Dacă era după-amiază, atunci știu că auzeam guguștiuci, pentru că bulevardul cu castani era foarte aproape de casa bunicilor. Mulți guguștiuci. Apoi, vara, vocea cântată a unui țăran care vindea pepeni. Sau vocea unui țigan care voia să strângă fier vechi. Sirena trenurilor, atunci când era perfect liniște, seara, pentru că gara era destul de aproape. Și mai ales bătaia unui mingi, de caldarâm, a unui copil lăsat să se joace pe strada bunicilor pentru că era un loc sigur, fără mașini, o străduță care se înfunda."

"Am citit undeva că nu ne amintim niciodată lucrurile exact cum au fost, ci le recreăm. Imaginația se amestecă în memoria noastră și, practic, ne bucurăm de amintiri semi-false".

Dintr-o dată, o văd pe Ana cum pare că vorbește cu cineva. Se uită în sus și chiar vorbește cu cineva... care nu există. Nu văd pe nimeni lângă ea, nici în jurul ei, deși privirea ei delimitează un spațiu foarte apropiat, în fața ei. Râde și vorbește cu cineva invizibil, pur și simplu.

Prietena mea îmi povestește cum a doua zi se va duce cu Ana la un centru de evenimente pentru copii, unde vor veni colegii de clasă ai fetiței și unde se organizează o aniversare cu tot felul de aventuri. "E un loc incredibil, copiii sunt extenuați după două ore pentru că organizatorii îi pun să facă tot felul de jocuri, să se urce pe munți în miniatură, să intre în niște așa-zise capsule ale timpului, să se deghizeze și să se lupte între ei, când am fost prima dată acolo am stat cu sufletul la gură pentru că mi-era teamă că se va răni! Dar tot ceea ce e ciudat sau periculos în ochii noștri e absolut firesc în ochii lor. E lumea lor, din desenele animate pe care noi nu le mai înțelegem, din jocurile video care nu ne-ar mai plăcea, din filmulețele de pe internet care vorbesc despre o altă lume." Prietena mea o avusese pe Ana târziu, la 40 de ani, așa că înțelegeam foarte bine despre ce altă lume a copilăriei vorbea, eram aceeași generație.

"Tu îți amintești o aniversare din copilărie în mod special?", mă întreabă ea.

Am stat să mă gândesc, apoi i-am răspuns: "Să știi că în anii ’70 cel puțin eu nu am avut parte de aniversări cu copii de vârsta mea. Nu aș putea să îți spun de ce. Nu știu. Am fost copil unic, dar și nepoată unică la bunici, la unchi și la mătuși, așa că m-au ținut doar pentru ei. Participam la niște mese festive, care aveau loc în casa bunicilor și care durau câteva ore. Nu era ceva entuziasmant, nici măcar atunci, pentru că simțeam tensiunea dintre mama și bunica, adică soacra ei, și cea dintre tata și bunicul, adică tatăl lui. Nu s-au înțeles niciodată și deși nu se certau în fața mea, știam prea bine că nu se suportau. Eram perfect conștientă că nu suntem și nici nu vom fi o familie fericită, așa cum văzusem deja în unele filme americane, la televizor…"

"Mai dădeau la televizor în anii ’70 filme americane? Eu nu mai știu…."

"Da, în anii ’80 s-a terminat cu ele."

"Ok, scuze că te-am întrerupt".

"Nu îmi ajungea că pe mine mă iubeau toți necondiționat, când simțeam cum se urăsc unii dintre ei, unii cu alții, mi se părea groaznic."

"Și ce obișnuiați să mâncați la mesele acelea festive? Îți mai amintești?"

"Da, sigur că da. Alături de mesele de Crăciun și de Paști, și de alte aniversări, erau ocaziile când mâncam măsline, cașcaval, icre, portocale, banane, plus tortul aniversar. Ziua mea a fost asociată mereu cu mâncăruri rare, până în ’90. Îmi amintesc și cadourile, nu cine știe ce jucării sau cărți de povești, pentru că ce se găsea pe piață era modest, dar un rol important îl aveau aceste delicatese. Erau ca ceva interzis!"

"Și cum te simțeai printre atâția adulți? Nu te plictiseai?"

"Să știi că nu. Nu atunci când se mai detensiona atmosfera și găseau subiecte de discuție în care nu mai încăpeau reproșuri sau ironii. Oricum, alți copii nu mai existau în familie."

"Copil crescut singur printre atâția adulți…Nu e de mirare că învățătoarea le-a spus alor tăi că ești prea serioasa! Aveai și de ce!"

"La bloc, însă, mă jucam cu câțiva copii de seama mea. Le spuneam povești inventate pe loc..."

În tot acest timp, am aruncat priviri spre Ana, care a continuat să vorbească și să râdă privind în sus, către cineva… invizibil! Apoi, dintr-o dată, a făcut un semn cu mâna, de "la revedere", și a venit spre noi, spre terasă.

"Cu cine ai vorbit acolo?", am întrebat-o eu imediat.

Ea m-a privit mirată și și-a întors corpul pe jumătate spre locul de unde tocmai venise.

"Cu cine să vorbesc? Cu nimeni!", dar zâmbetul i-a pierit.

"Hai, prințesă mică, te-am văzut, vorbeai și râdeai cu cineva acolo, cu cine?", am insistat eu.

"Nu-i adevărat, nu era nimeni!", a întărit ea, vădit nemulțumită. O simțeam că minte.

Prietena mea a observat că fața Anei e roșie de la soare și a luat-o în casă, ca să îi aplice o cremă de protecție. De cum au ajuns în living, am auzit-o întrebând-o pe fetiță:

"Ce e cu povestea asta? Vorbeai cu cineva? Cu cine, Ana?"

"Mami... nu trebuie să spun la nimeni, așa am promis. Doar ție pot să îți spun. Era așa, ca o zână".

"Și ce ai vorbit cu ea?"

"Mami, e secret! Asta chiar i-am promis că nu spun! Nu mai întreba, abia am convins-o să mă lase să îți spun de ea, dar numai ție!"

"Lasă, că mai vedem noi...", a zis prietena mea.

Pe terasă, am zâmbit pentru că avusesem dreptate, nu era deloc exclus ca Ana să fi fost vizitată de un Înger. Din câte îmi aminteam, studiile lui Ian Stevenson arată că vârsta de șapte ani e punctul-limită până la care copiii pot avea experiențe extrasenzoriale, pentru că până atunci au o legătură strânsă cu planul astral. Iar eu credeam în asta. După cum fusese de relaxată, nu era prima întâlnire a Anei cu o entitate de Lumină. Dar era destul de probabil să fi fost ultima.

Soarele continua să plouă cu raze care-mi produceau endorfine, dar și senzația unei iubiri divine. Eram aproape fericită.

Fragment din volumul Înainte de Apocalipsă, Ed. Humanitas, 2023