Întâlnirea dintre procurorul de caz și medicul Ion Stănescu, trimis de serviciul Morgii, a fost neașteptat de scurtă. Cazul acesta pe care-l prelua era destul de rar întâlnit în lumea delicvenței: închis pentru omor deși se aflase în legitimă apărare. În condiții normale, ar fi fost achitat, dar delicventul a fost reținut pentru faptele săvârșite în trecut. Personajul în cauză a intrat în atenția medicului pentru tot ceea ce trăise pe drumul lung parcurs în subteranele sociale ale capitalei. Medicul Stănescu era interesat și cerceta cu mare pasiune viața unora dintre cei mai ingenioși infractori. Dincolo de expertizele sale solicitate de procurori, uneori se oprea pe cazuri care suscitau interes pentru el. De foarte mulți ani se arătase interesat de maniera în care cei mai nefericiți dintre semenii noștri reușesc să se adapteze pe măsură ce trec de praguri ale vârstelor, în condițiile potrivnice, în fața unui destin ostil. Iar la marginea societății, acolo unde istoria se evaporă și nimeni nu se obosește să privească în acel clarobscur în mijlocul căruia nu știi peste cine dai sau ce poți descoperi, el s-a arătat incredibil de pasionat. Adunase o serie de cercetări ale unor hoți și delicvenți de prin închisorile din țară, însă dosarul care-l aștepta la închisoarea Văcărești părea să fie de mare interes. Spre deosebire de ceilalți pe care i-a studiat, acesta acționa singur, prefera să fie în afara vreunei bande de răufăcători. Nu era neapărat izolat, avea un portofoliu de prieteni de suferință delictuală, dar prefera să rămână singur în fața faptelor sale.

Pentru el, istoria celor fără de istorie continua să fie o temă de care istoricii încă se fereau. Era ocolită chiar și de funcționarii statului, care ar fi trebuit să cunoască îndeaproape fenomenul social subteran. Ei ar fi trebuit să reflecteze asupra mizeriei sociale și asupra educației precare, care se extindea progresiv către tot mai variate structuri ale societății, să descopere soluții.

Istoria celor fără de istorie vine de departe, de la o mare distanță față de documentul istoric scris. Lumea lor a fost întâi circumscrisă de mitologie și folclor, apoi de cutumele și obiceiurile locurilor, și în cele din urmă, de lumea supravegheată a statului care a încercat să ofere definiri, catalogări, apoi să impună restricții, control și supraveghere.

Stănescu era satisfăcut de nivelul meditației sale, se vedea după cum calcă, după pașii largi, după modul elegant în care deschise ușa trăsurii.

Prin perdea se zărea peisajul, până departe, în cartierele mărginașe. Lumea periferiilor este o adevărată societate subterană, cu o evoluție paralelă față de aceea pe care o cunoaștem cu toții, dar care poate determina în anumite circumstanțe istorice schimbări neașteptate, deformări culturale și spirituale de nebănuit. Cei din urmă vor fi cei dintâi. Această lume îngenuncheată și mărginașă are propria ierarhie, propriile valori morale. Este un adevărat organism social și cultural, care, în viitor, se poate ridica împotriva "realizaților", a "normalilor", pentru a-i supune unei noi ordini: anarhia.

Marginalii sunt semenii noștri, care într-un scurt pasaj al vieții lor s-au prăbușit și nu s-au mai putut ridica. Poate că acolo, în lumea subterană și nocturnă, descoperi cu ușurință faptul că "destinul înseamnă locul și momentul în care te naști". Însă ceea ce este mai monstruos este că, în spatele fiecăruia dintre noi, se simte uneori respirația prăbușirii.

Stănescu traversă curtea, scoțându-și fără grabă mănușile, deget după deget. Apăsă clanța și traversă încăperea boierește, până la birou. Hoțul fusese adus cu ceva timp înainte, era deja familiarizat cu toate obiectele din incintă. Și era dornic de vorbă, ceea ce lui Stănescu îi producea o mică iritație. Pentru el întotdeauna cea dintâi vizită era scurtă. Prefera să lucreze în mai multe vizite, să exploreze ce era mai ascuns, mai greu de pătruns, în lumea pe care și-a creat-o delicventul. Toți au o astfel de lume unde găsesc refugiu. Stănescu pornea de la familiar către necunoscut. Acest drum îl interesa tare mult, oricât ar fi durat și oricât de greu ar fi fost de parcurs. Dar întotdeauna primii pași ai acestui drum însemnau cuvinte simple, dialoguri scurte. După cum și urma să se întâmple în următoarele clipe. Medicul îi arătă interlocutorului său scaunul și îl invită să se așeze, să se relaxeze. Prima întrebare era standard:

"Cum te cheamă?"

"Ion Șerbănescu", a zis Tata Moșu. Își cunoștea valoarea, știa să aștepte și probabil să negocieze. După câteva clipe adăugă: "Zugrav de meserie".

Stănescu știa bine genul, se aștepta chiar să-l audă mărturisind disciplinat toate faptele. Nu era bătrân, în ciuda poreclei, dar trecut prin multe cu siguranță era. Manșeta cămășii bătea pe câteva puncte vineții, probabil un tatuaj de barbugiu. Acolo învățase să câștige și mai ales să joace.

Calmul acestui hoț îl irita. Se afla acum în fața lui: și nu era vorba doar despre el, ci despre o categorie întreagă: lumea borfașilor se afla în fața sa. Hoțul sau tatăl tuturor hoților înțelegea situația și îl privea politicos, poate convins de nevinovăția lui. Privea cu ușoară seninătate interesul medicului, intuia că-i face anamneza. Apoi urmă schimbarea:

Tata Moșu își uni mâinile deasupra mesei îndreptându-și privirile către fereastra care dădea în afara închisorii. Se vedea un câmp verde, întrerupt de câte un copac sau un tufiș de măceș. După câteva momente de liniște în care păru că-și adună primele gânduri pentru a-și spune mai potrivit ceea ce a trăit dintotdeauna, începu să mărturisească:

"Faptele s-au petrecut așa cum probabil le consemnează documentele pe care le ai în față, dar într-o altă societate aș fi doar un luptător, un om care n-a avut de ales..."

Hoțul avea o voce controlată și cuvinte alese cu grijă. Un timp îl ascultă cum face analiza vinovăției de clasă, mai mult ca să-și dea seama cum gândește, unde se formase, dacă vorbea din cărți.

"Ai ceva școală, nu-i așa?"

"Are importanță? Am făcut liceul Lazăr, fără entuziasm."

Lui Stănescu fața acestui hoț venit din marginea orașului îi spusese deja totul, lipită de alte fețe, pe care avusese ocazia să le întâlnească în circumstanțe similare.

"Mai ales intelectualii comit nelegiuiri în numele dreptății", spuse Stănescu și imediat regretă. Hoțul din fața lui părea ofensat, aducându-i în minte alți criminali, dezamăgiți de judecățile sale. Mai ales un dosar vechi plutea prin încăpere, umplând spațiul dintre el și Tata Moșu. Primul lui caz.

(fragment din romanul Hoțul din Curtea Miracolelor, Litera, 2023)