În maniera specifică, care (deja) a consacrat-o sau canonizat-o, Dora Pavel revine cu un roman neuro-gotic, psycho-noir (cf. Giovanni Magliocco), Crush, adică un roman psihanalitic cu melanje puternice de inserții gotice: personaje aflate între viață și moarte, erotismul morbid, thanaticul, psihoticul, halucinantul etc.

În acest roller coaster existențial, profund neuro-gotic, se remarcă trei personaje masculine, (Robert, Zeno, Sandini), toate des-vrăjite ("cu ghilimele de rigoare"), de la obsesie până la patologie, de "un nume pentru un crush", anume Tora Cadis – pictoriță devenită ulterior dansatoare la bară. Aceasta e un spectru care "presează" atât de accentuat asupra psihicului celor trei protagoniști, încât le creează fisuri existențiale substanțiale, generându-le totodată identități labile, deformate. În partajul inevitabil al crush-ului, orice speranță a evoluției este aruncată într-un "malaxor" al ratării, iar devenirea a ceva sau cineva e inaccesibilă, dacă nu imposibilă. Dora Pavel atinge unele dintre cele mai mai grave teme ale literaturii, de la traume greu de depășit, până la singurătatea absolută, de la arta care alienează, până la sexualitatea "bolnăviciaosă", dură, chiar eșuată. Scriitoarea (dez)ansamblează, deci, mecanismele unor destine, aflate la limita neantului, și (le) analizează riguros, piesă cu piesă, creionând psihologii marcate de singurătate, de angoase, de fantasme, de obsesii etc.

În Crush se oferă o atenție deosebită fragilității existențiale, tocmai de aceea și intriga, plasată în prima parte, este una pe măsura tezei generale a cărții – în urma unui accident de mașină, în care sunt implicați Tora și cei doi frați, Robert și Zeno, cel din urmă își pierde viața. Moartea lui Zeno resemantizează (ulterior) relațiile personajelor între ele. De exemplu, legătura dintre Robi și Tora va fi una eminamente fantasmatică, în măsura în care naratorul-personaj, pentru a menține vie amintirea fratelui, o va pândi și o va urmări obsesiv pe Tora. Va dezvolta ceea ce defineam și în alte cronici, publicate aici, ca o identitate a umbrei.

"Tora a fost mereu o sursă de energie pentru mine în anii aceia, fără să am pe-atunci vreun alt sentiment de apropiere sau de apreciere pentru ea, eram prea copil ca s-o găsesc atrăgătoare sau să simt nevoia să comunicăm mai mult, mulțumindu-mă doar cu aceste pânde ale mele, în ce-o privea, devenite reflexe încă din zilele în care veneam aici cu Zeno...".

De cealaltă parte, destinul lui Sandini va gravita în jurul figurii lui Zeno, pentru că îi "poartă" inima în urma transplantului, așa cum vom descoperi pe parcursul textului. Altfel spus, accidentul are pentru Sandini o însemnătate pozitivă, deoarece prin moartea lui Zeno va fi salvată viața lui...

Dincolo de evoluția legăturii personajelor și de acțiunile lor, narațiunea se construiește, până la final, în baza unui suspans bine întreținut, evidențiind scene dense, neuro-gotice. De pildă, partea a treia a romanului, și cea mai scurtă, coincide cu finalul. E momentul reîntâlnirii protagoniștilor, Tora și Robert. Clubul de noapte, ales ca topos, oglindește noul statut al acestora – ea stripteuză, el hoinar în căutarea unei locuințe. Pe axa involuției, cei doi trăiesc/experimentează singurătatea absolută: pierderea vederii (Tora), pierderea locuinței (Robi) etc. De altfel, aici, piesele puzzle-ului risipit vor primi sens. Adevărul e pus în lumină: Sandini e în posesia inimii lui Zeno. Atmosfera e halucinantă, stare prelungită până în casa Torei, spațiu în care deznodământul contează mai mult ca oricând. Întâlnirea lui Robert cu sanctuarul Torei relevă, iată, un aer greu, de neihalat, dar și inerție, vlăguire, mahmureală etc.

"Spre miezul nopții, după un somn profund, m-am trezit în încăperea parțial umbrită de înnorarea de afară, cu senzația aceea alienantă, dar atât de familiară, când nu ști unde te afli. Senzația a devenit certiudine îndată ce a deschis ochii."

Starea de himeră și de psihoză din final preconizează parcă prezența thanaticului, reactualizând implicit obervația lui Sandini din incipit "ai să vezi, asta [Tora] o să ne-ngroape pe toți". Ceea ce se va și întâmpla, deoarce Tora recurge la gestul suprem – omucidere, motivată de faptul că "nu era în stare sau refuza, pur și simplu să accepte actul profund generos, etic, pe care părinții lui Zeno îl făcuseră, donând inima fiului lor". În plus, "nimeni nu-ți poate umili moartea, nu-ți poate ciunti odihna cea veșnică".

Finalul e o apologie a istoriei subiective, cititorul fiind pus la final în fața "vindecării" protagonistei, în fața eliberării de sub presiunea nevrozelor și psihozelor ("Tora se simțea eliberată"). Cum? Doar prin înfăptuirea morții.

La nivel structural (romanul conține trei părți) se observă un melanj dintre narațiunea lui Robi, scrisorile lui Zeno și relatările lui Sandini, ceea ce oferă volumului un caracter labirintic, în care vocile și planurile (narative, spațiale etc.) se suprapun, se întretaie, dar se și individualizează specific. Se observă că narațiunea protagonistului e scrisă într-un dinamism narativ, cu fraze lungi care favorizează un ritm alert al lecturii, în timp ce scrisorile evidențiază o schimbare de registru, favorizând frazele (mai) scurte, dar care țin însă de aceeași ritmicitate.

Dora Pavel reușește să proiecteze, iată, un univers hibrid în formă și în conținut.