—Vino cu mine, tog. Sekuri’ahan vrea să te vadă.

Allak o privi uimit pe femeia cu ochi argintii și piele măslinie din fața lui, a cărei frunte era acoperită de un tatuaj mare, verde, ce i se întindea până peste tâmple și obraji. Purta o rochie din piele de căprioară, împodobită cu pene albe, iar brâul din scoarță de copac îl acoperise cu mușchi de pădure și îl întărise cu tendoane de animal.

— Atunci să mergem, încuviință el nerăbdător. Mai multe zile la rând sperase la clipa aceasta, iar acum, în sfârșit, se întâmpla.

Două luni răsăriseră pe cerul liliachiu, asemenea unor seceri luminoase ce se strecurau printre crengi, când cei doi începură să treacă prin hățișul de copaci, arbuști și vegetație deasă ce împânzeau împrejurimile. Erau multe soiuri de copaci în Pădurile Roșii, așa cum se numea ținutul acesta straniu de la răsăritul lumii, unde Allak ajunsese după ce trecuse de stepele ce se întindeau dincolo de munții Nu-uru. Era războinic și se trăgea din apusul îndepărtat, unde se înălțau cetăți de piatră, se întindeau câmpuri și pășuni, însă nu erau păduri și creșteau puține soiuri de copaci. În schimb, în Pădurile Roșii copacii erau peste tot, frasini, mesteceni, cedri și zade, pomi ce făceau fructe dulci și zemoase, al căror gust nu-l cunoscuse înainte, dar și mulți alții, pe care nu-i mai văzuse și poate că nici nu creșteau în alte părți ale lumii.

— Tandra... spuse el, în timp ce înaintau prin hățiș.

— Da?

— De ce vrea Sekuri’ahan să mă vadă?

Femeia se opri o clipă, dar nu se întoarse spre el.

— Asta vei putea să-l întrebi singur când vom ajunge acolo.

Se făcuseră zece zile de când o întâlnise pe Tandra și, de când îi spusese că ea cunoștea Pădurile Roșii, o rugase de mai multe ori să îl ducă acolo și să i-l arate și pe Sekuri’ahan, însă femeia îl refuzase de fiecare dată, spunându-i că unui tog, după cum erau numiți străinii în limba stepelor, nu-i era permis să pătrundă înăuntru.

Continuară să se adâncească în inima pădurii, în timp ce femeia dădea la o parte crengile ce se ițeau în fața lor. În iarbă se auzeau cosași, cântecul păsărilor care își făcuseră cuib în frunziș răsuna peste tot, iar de undeva, din depărtare, răzbătea vaietul unui huhurez. Cu cât mergeau mai departe, cu atât pădurea părea că se îndesește, deși pe alocuri întâlneau poieni cu iarbă roșiatică, iar după puțin timp Allak își dădu seama ca habar nu avea unde se aflau și n-ar fi putut spune încotro se îndreptau, mai ales că nu vedea niciun fel de cărare. Cu toate acestea, părea să existe un drum pentru că Tandra înainta fără nicio ezitare. Se întrebă dacă fusese înțelept să se aventureze într-un loc unde te puteai rătăci atât de ușor, dar curiozitatea îi învingea precauția. Deși era noapte, lumina lunilor pătrundea prin desiș, iar în unele locuri putea vedea pâlcuri de copaci cu scoarță colorată, verde și roșie, pe care crescuseră flori albe. Când și când întâlneau trunchiuri răsturnate, acoperite de mușchi și pietre cu forme ciudate, ce păreau sculptate de mâna cuiva. Uneori treceau pe sub bolți lemnoase, acoperite de vegetație, dar, spre surprinderea lui, nu erau întunecate și atunci i se părea că pădurea însăși răspândea un soi de lumină difuză. La un moment dat pătrunseră într-o iarbă înaltă și aspră, ce le trecea de genunchi. Allak păși pe urmele Tandrei și călcă iarba ce scârțâia sub ghete, iar când se rupea, emana un miros plăcut, de măr și liliac. Însă mirosul dispăru repede și când privi înapoi, văzu că iarba se ridicase la loc și arăta neatinsă, ca și cum nimeni n-ar fi călcat pe acolo.

— Nu-ți fie teamă, îi spuse Tandra, ca și cum i-ar fi putut simți îndoielile și uimirea. O să ajungem la ivirea zorilor. Doar cine s-a născut în Pădurile Roșii poate găsi drumul până la Sekuri’ahan, dar când o să pleci, pe oriunde o vei lua, pădurea te va duce afară.

— Tandra, cum e Sekuri’ahan?

La început Allak crezuse că Sekuri’ahan era regele care stăpânea peste acele păduri sau un bărbat pe care femeile îl slujeau și îl primiseră să locuiască împreună cu ele, însă din felul în care Tandra vorbea despre el, mai târziu înțelesese că acolo trăiau doar femei care nu văzuseră niciodată chipul unui bărbat, iar ceva îi spunea că nu era vorba despre o ființă umană.

— Sekuri’ahan e așa cum e Sekuri’ahan, desigur, răspunse Tandra, ca și cum ar fi fost lucrul cel mai firesc. E zeul acestor locuri, adăugă ea după o scurtă pauză.

— Chiar îl poți vedea?

— Acolo de unde vii tu, oamenii nu-și văd zeul?

— Avem mai mulți zei și unii zic că-i pot vedea, dar nu sunt sigur dacă spun adevărul, răspunse Allak, rumegând puțin cuvintele ei.

— E ciudat să nu-ți poți vedea zeul, hotărî ea și se opri, scrutând pâlcul nou de copaci ce se înălța înaintea lor. Noi îl vedem dacă vrem și îl putem simți oricând, atunci când nu ne aflăm în preajma lui.

— Se spune că zeii le vorbesc preoților care slujesc la templu. Oamenii de rând ard în cinstea lor jertfe, alții le dăruiesc chiar argint ca să aibă noroc în viață.

— Argint?

— Nimic nu e mai de preț ca argintul.

Tandra îl privi curioasă.

— Nu știi ce e argintul? Războinicul își scotoci mantia și scoase o punguță din piele, apoi îi desfăcu baierele și lăsă să se vadă câteva monede mici, sclipitoare. Uite, așa arată argintul.

Tandra luă în mână o monedă, o răsuci și o pipăi, privind-o cu atenție, apoi râse cu poftă.

— Ce subțire e! Nici măcar nu e dur ca fierul ca să-ți poți face din el un cuțit sau ceva folositor. Ce îl face atât de prețios? Tandra îi aruncă înapoi moneda și îl privi neîncrezătoare.

— Oamenii. Dacă ai mult argint, poți obține tot ce ai nevoie și mult mai multe.

Auzindu-l, Tandra râse din nou.

— În pădure găsești tot ce ai nevoie.

Femeia merse mai departe, tăind hățișul cu lovituri sigure de cuțit, iar după ce păși în urma ei, războinicul văzu cu uimire că ramurile tăiate se refăceau și se ordonau la fel cum fuseseră înainte.

— Nimic nu e mai de preț ca viața, tog, spuse ea, întorcându-se o clipă ca să-l privească. S-o luăm pe aici, adăugă și în timp ce îndepărta o creangă, schimbă direcția, astfel încât lui Allak i se păru că noul drum îi ducea înapoi.

— Dar spune-mi, tog, vorbi din nou Tandra, de ce au nevoie zeii voștri de argint și de jertfe?

Allak se gândi câteva clipe, neștiind ce să îi răspundă.

— Zeii vor ca omul să-i respecte și să nu uite de ei, spuse în cele din urmă. Dacă omul își amintește de zei și îi cinstește așa cum poate, drept răsplată pentru sacrificiile aduse, primește bogății și noroc în viață.

— Vrei să spui că zeii cer o parte din ce aveți ca să vă dea în schimb și mai mult?

— Nu e așa cum pare, răspunse Allak, încercând s-o lămurească. Dacă zeii sunt mulțumiți de jertfe, soarta îți va surâde. Altfel, pot fi cruzi și nemiloși. Sunt oameni care au ghinion și le dăruiesc argint până când reușesc să-i îmbuneze, sperând că soarta o să li se schimbe. Alții jertfesc doar ca să-și arate recunoștința sau ca să-și mărturisească credința. Oricum ar fi, omul trebuie să se gândească la zei și să le dăruiască partea care li se cuvine.

— Dar zeii sunt zei.

— Așa este.

— Bănuiesc că tot argintul pe care-l primesc nu intră în pământ și nici nu plutește spre ceruri.

Allak surâse, gândindu-se că era mai greu decât ar fi crezut să o lămurească în privința obiceiurilor din apus. Și totuși, dacă se gândea bine, nu știa nici el de ce făceau oamenii toate acestea.

— Argintul este încredințat preoților care se îngrijesc de templul zeilor, spuse el o după o scurtă pauză.

— Și ce fac cu el?

— Folosesc o parte din argint ca să se îngrijească de templu, pentru ritualurile de zi cu zi, se ocupă de ceremonii, au grijă de jertfe și împărtășesc oamenilor voia zeilor. Și o altă parte o îngroapă sub templu, unde zace comoara zeilor. Se spune că așa a fost dintotdeauna. Preoții își petrec întreaga viață în slujba templului și au îndatoririle lor, atât față de zei, cât și față de oameni.

Tandra tăcu o vreme.

— Nu cred că zeii tăi sunt puternici.

— De ce spui asta?

Allak nu îi putea întrezări privirea, îi vedea doar cozile castanii, legate cu tulpini și frunze, ce se mișcau în timp ce scutura din cap.

— Zeii tăi au nevoie de oameni care să le poarte de grijă, spuse ea cu un ușor dispreț. Pentru Sekuri’ahan toate astea nu înseamnă nimic și n-are nevoie de preoți. Dimpotrivă, el are grijă de noi.

Allak tăcu, întrebându-se dacă zeul Tandrei era cu adevărat un zeu, apoi ea vorbi din nou, pe un ton serios:

— Noi suntem urmașele amazoanelor care cândva au stăpânit peste păduri și au înspăimântat hoardele de călăreți, dar acum nu mai ieșim în stepe ca să vânăm nomazi, nu ne mai tăiem sânul stâng și nu ne mai împreunăm cu bărbații pe care ne plăcea să-i jefuim și să-i ucidem. Ne-au mai rămas doar câțiva cai și puține dintre noi mai știu cum se întinde un arc, iar acelea vânează doar cerbi, ciute și mistreți. Acum îl avem pe Sekuri’ahan și nu mai avem nevoie de nimic altceva.

Allak tăcu din nou pentru o vreme și o urmă îndeaproape, gândindu-se că era singurul bărbat care străbătea acele locuri și poate că singurul care o făcuse vreodată liber, apoi și-i închipui pe cei care-și găsiseră sfârșitul în Pădurile Roșii, vânați de strămoașele acestor femei, care le primiseră sămânța, apoi îi mutilaseră și îi uciseseră, descotorosindu-se de ei. Cunoștea poveștile care se spuneau în apus despre cruzimea amazoanelor, dar observând inocența Tandrei, care umbla fără temeri, având asupra ei doar un cuțit cu care tăia rădăcini și desprindea scoarța copacilor, intuise că femeile din Pădurile Roșii nu mai erau de multă vreme războinice, iar acum nu i-ar fi făcut vreun rău. În această privință, Allak știa că se putea încrede în instinctul său. Învățase să-i recunoască pe cei în stare să ucidă și simțea răul din locurile în care bântuiau umbre și duhuri, însă oricât de ciudată era pădurea aceasta, nu-i transmitea acel sentiment întunecat, pe care-l avea când trebuia să se ferească de o primejdie.

Totuși, atinse cu vârful degetelor mânerul hangerului, ca să se asigure că se afla acolo și atunci simți un vânt ușor strecurându-se printre copaci. Era doar vânt, însă răcoarea lui îl înfioră. Preț de o clipă i se păru că pădurea era vie, ca un singur trup uriaș în care trăiau mii de ființe, iar vântul acela tremurător era răsuflarea ei.

— Dar ce s-a întâmplat cu amazoanele? întrebă el după o bucată de vreme.

— Nu știu nici eu prea multe, dar se spune că în timpul reginei Derimaya, călăreții clanurilor din stepe s-au unit și le-au înfrânt în luptă. Înfrângerea a fost atât de zdrobitoare, încât chiar și Derimaya a fost ucisă. Cele care au supraviețuit au rămas în Pădurile Roșii, iar după aceea nu le-au mai părăsit.

— Niciodată?

— Niciodată.

— De atunci a trecut mult timp, nu-i așa?

— Unele spun că au trecut aproape o sută de ierni.

Allak se gândi la cele auzite și, în cele din urmă, rosti cu voce tare întrebarea care îi stătea de mult timp pe buze:

— Atunci cum ați reușit să vă înmulțiți în tot timpul ăsta?

— Noi nu ne înmulțim, tog. Tandra râse, întorcându-și fața spre el. Îl privea ca și cum nu și-ar fi putut închipui un gând mai absurd. Sekuri’ahan sădește viața în noi.

Allak zâmbi, gândindu-se că poate primul său instinct nu-l înșelase, iar zeul despre care îi povestise Tandra cu atâta devotament era doar un bărbat, dar până nu se convingea, nu voia să-și trădeze bănuiala față de ea.

— În curând o să ajungem, îi spuse Tandra, și va trebui să-ți dai jos cuțitele și arcul. Armele tale nu pot răni un zeu, dar nu au ce căuta într-un loc sacru.

— Nu sunt cuțite. Sunt pumnale.

— Cuțite, pumnale, toate sunt tăișuri din fier ascuțit, făcute să ucidă, iar moartea nu e binevenită acolo.

Ajunseră mult mai repede decât se așteptase Allak. I se părea că merseseră un ceas, poate două, însă zorii începură să se reverse peste pădure, ca o aripă de lumină candidă, ușor albăstrie. Atunci observă că acum pădurea arăta altfel. Arborii erau plini de flori, albe și negre, ce creșteau din trunchiurile și rădăcinile lor șerpuitoare. Mai mulți cuci se auzeau cântând și păreau că se aflau foarte aproape, dar cu toate acestea, Allak nu văzu niciunul.

— Lasă-le aici, îi spuse Tandra, arătându-i un loc ferit între mai multe rădăcini încolăcite. Le poți lua la întoarcere. Și fii atent la ce vezi, adăugă ea, în timp ce-și scotea propriul cuțit, ca să înțelegi, trebuie să te uiți bine.

Allak își desfăcu de la cingătoare cele două teci în care ținea hangerul și pumnalul scurt, își aruncă arcul și tolba cu săgeți, apoi se gândi o clipă și, aplecându-se, în cele din urmă scoase și cuțitul subțire pe care-l avea ascuns în carâmb.

Înaintea lor se făcu o cărare presărată cu flori negre, ce se unduia printre copaci albi, cu trunchiuri și crengi albe ca oasele. Chiar și frunzele lor erau albe, iar suflul acela al pădurii adia printre ele, un șuier domol, ce răscolea mirosuri de pământ reavăn, rășină și flori. Allak avu un sentiment de neliniște și își duse din nou mâna la hanger, dar nu mai era acolo. Fără armele sale nu se simțea niciodată în largul său și avea senzația că umbla despuiat.

Ajunseră în apropierea unui iaz în jurul căruia se așezaseră mai multe femei cu fețele tatuate, îmbrăcate în rochii făcute din mușchi de pădure și scoarță de copac. Niște lupi cenușii se odihneau și ei la marginea iazului, însă niciuna dintre femei nu părea să se teamă, ci mai degrabă erau atente la nou-venit.

— Am ajuns, îi șopti Tandra.

— Unde e?

— Acolo, tog.

Allak privi la ce-i arăta femeia și se întrebă cum de nu știuse până atunci încotro trebuia să se uite. Lângă iaz se înălța un copac uriaș, cel mai mare copac pe care-l văzuse vreodată, cu o coroană largă, umbroasă, de un verde intens, ce domina toate celelalte culori din împrejurimi, iar lângă trunchiul său albicios și gros îngenuncheaseră mai multe femei care păreau să se roage. O fetiță cu un coș în brațe aduna frunze, iar două bătrâne udau niște puieți, probabil din același soi. Allak se întreba ce făcea copila aceea cu frunzele, când îi atrase atenția o altă femeie cu burta umflată și rotundă, sprijinită de trunchi.

Brusc îi veni să râdă. Nu văzuse mulți copaci la viața lui, înainte să ajungă în munții Nu-uru, dar recunoștea soiul acesta pentru că era printre puținele ce se întâlneau în apus. De fapt, era un pom. Într-adevăr, nu știa că putea crește atât de înalt și de mare și poate că în Pădurile Roșii era un pom rar.

— E doar un nuc, Tandra, surâse el.

— Nu e un nuc, tog, îl contrazise ea vădit ofensată, e Sekuri’ahan. Cândva, înaintea oamenilor, o fi fost un copac, dar acum este zeu.

— Dar...

— Ți-am mai spus, ca să înțelegi, trebuie să te uiți bine la ce vezi. Acum apropie-te.

Allak făcu câțiva pași, neîncrezător, privind nucul care nu se deosebea prin nimic altceva decât prin dimensiune de ceea ce mai văzuse în trecut. Între timp femeile se adăpostiseră toate la umbra copacului și îngenuncheaseră, însă erau mai multe decât observase până atunci și nu-și putea da seama când sosiseră. Și toate aveau privirile ațintite asupra lui. În acest timp fetița duse coșul cu frunze în fața trunchiului și îngenunche la rândul ei.

Negreșit, locul era un templu. Nu avea ziduri și niciun fel de îngrădituri, dar cu toate acestea, războinicul nu avea nicio îndoială că tocmai pătrunsese într-un templu.

Atunci Allak văzu. Preț de o clipă, o lumină străvezie străfulgeră trunchiul imens, apoi se răspândi în crengi și în frunze, pe toată coroana uriașă a nucului, părând că pulsează. Un fulger de lumină îl atinse, iar puterea sa covârșitoare îl făcu pe războinic să se cutremure și, fără să vrea, făcu un pas înapoi.

O simți pe Tandra îngenunchind și aproape că putea pipăi sentimentul deplin ce pusese stăpânire pe ea. Allak simți puterea reverberând în trupul său și în trupurile femeilor care se aflau acolo, în iarbă și în pământ, auzi vocea apei cântând la rădăcinile lui Sekuri’ahan, iar după aceea inimile tuturor copacilor din pădure începură să pulseze la unison. Lumina izvorâtă din nuc era caldă și-i alina toate durerile pe care le simțise vreodată, sădind în el un sentiment de liniște. I se păru că vede rădăcinile lungi de sub pământ, iradiind lumină și atunci în minte i se strecură o voce diafană.

Acum bea...

Era aproape ca și cum el singur s-ar fi gândit la asta, simțind totodată un impuls puternic, ce îl făcu să se apropie de iaz, aplecându-se pe vine. Crengile înfrunzite se reflectau în apa lucioasă, străbătută de mici scântei de lumină. Între timp lupii se ridicaseră pe picioarele din spate și începuseră să se apropie de el curioși, dar păreau inofensivi. Tandra rămăsese în apropierea lui, însă femeile înconjuraseră copacul și o flancau pe cea sprijinită de trunchi, care pesemne era grea. Toate îl priveau intens, dar în clipa aceea lui Allak nu-i păsa de ele.

Atinse apa rece și sorbi din mâinile făcute căuș. Avea un gust hrănitor, ușor dulce și neașteptat de răcoritor. Era atât de bună, încât se gândi să mai ia o înghițitură, însă atunci văzu că nucul nu se mai reflecta în apă. Acum se vedea doar pe el, dar nu așa cum ar fi trebuit să se vadă un om care-și privea chipul într-un iaz. Preț de o clipă apa luase înfățișarea lui, a războinicului care călărise prin stepe, înainte să fi ajuns în Pădurile Roșii, după care apa se tulbură și se văzu pe sine mai târziu, la mult timp după ce va fi părăsit locul de baștină al amazoanelor. Poate că pe cineva mai puțin călit cea de-a doua închipuire l-ar fi înfiorat, dar el văzuse destul rău în lume, ca să poată fi impresionat atât de ușor. Războinicul pe care-l vedea în apă îi semăna, dar era altfel. Arăta îmbătrânit și slab, carnea cenușie aproape că i se desprindea de pe oase, iar fața scofâlcită îi era străbătută de vene înnegrite. Nici mort, dar nici viu, războinicul călărea o iapă din grumazul căreia se prelingeau firicele de sânge vinețiu. Allak se gândi că arătarea din apă semăna cu una dintre umbrele singuratice care colindau stepele și vânau nomazi rătăciți.

Așa cum se arătase, închipuirea se stinse în tremurul apei, dar Allak înțelese. Sekuri’ahan tocmai îi arătase soarta lui, de care, fără îndoială, va încerca să fugă. Ba chiar, de nenumărate ori va face tot ce-i va sta în puteri ca să o schimbe, chiar dacă în clipa aceea știa că, mai devreme sau mai târziu, soarta avea să-l găsească.

Mai luă o sorbitură din apa răcoritoare a iazului și tot ce-i trezise acea închipuire se sfârși. Acum era din nou calm și era lumină, un vânt plăcut înfiora frunzele nucului, iar Allak își dori ca momentul acela să nu se sfârșească niciodată.