nr.crt.

Săptămânal de cultură independent

Mitică

Mitică omora pisici. Când biata creatură intra în raza de acțiune a bocancului său, lovitura pornea fulgerător, proiectând animalul cu capul de zid. Cât încă pisica agoniza, Mitică o lua de coadă, o învârtea ca pe un ventilator și o izbea cu putere de stâlpul terasei scării, împrăștiindu-i creierii prin aer.

Mitică era un om scund și îndesat, fuma Carpați, trăgea flegme și înjura de morți. Vara, umbla îmbrăcat într-un maieu alb și pantaloni scurți din care i se ițeau picioarele butucănoase, lipsite de păr. Un timp, lucrase la Electrecord. Deși nu avea pick-up, strânsese cu hărnicie sute de viniluri, majoritatea cu muzică populară.

După ce l-au dat afară de la Electrecord, a mai lucrat la o fabrică de medicamente, unde și aici fura sistematic antibiotice, pe care le valorifica prin vecini. Nu exista sertar în care să nu găsești printre alte nimicuri și câteva flacoane cu Tetraciclină în capsule jumătate roșii, jumătate galbene. Până la urmă s-a angajat ca paznic de noapte la un parc auto.

Ei bine, din acel moment, viața lui Mitică a luat o întorsătură neașteptată. El o punea pe seama schimbării de program, căci pleca la muncă când tot blocul se pregătea de culcare, ori cine știe de la ce o fi fost, cert e că omul începu să viseze chestii pe care nu le mai visase niciodată. Se trezea buimac și rămânea minute în șir cu privirea în tavan. Uneori i se părea că aude voci sau că vede umbre mișcătoare pe pereți, alteori, spun vecinii, se oprea brusc și dădea din mâini ca și cum s-ar fi ferit de un roi de albine. Apoi își continua drumul, cu capul în jos, bombănind și înjurând dușmani imaginari. Mitică punea acele vedenii pe seama cutremurului din ’77, când se speriase teribil și suferise un șoc, crezând că rușii dăduseră cu bomba atomică. Toți își aminteau cum ieșise pe stradă, în noaptea aceea călduță de martie, doar în pijama și în picioarele goale strigând ca un apucat: "Rușii, muma lor de javre! Bomba! Au dat bomba! E gata! Ne-au terminat!"

La fel se întâmplă și în acea seară, când se trezi năuc, cu un gust de cocleală în gură. Îi stăruia în minte un vis ciudat, așa cum erau toate visele acelea de după-amiază.

Sorbi cu paiul ultimul strop de "Motorola", strânse cutia de carton până ce aceasta luă forma unui cocoloș, îi dădu un picior din voleu și zise:

— Maradona, să moară mama!

Ieși, apoi, pe scara blocului și apasă butonul fosforescent al comutatorului.

— Paștele mă-tii cu cine te-a făcut, înjură Mitică cu năduf. Lumina se încăpățâna, însă, să nu se aprindă. Ei, drăcia naibii! Flegma verzuie și lipicioasă demară atunci din gâtul său uscat, cu un hârâit gros. Lovi peretele exact pe dunga cărămizie ce despărțea zugrăveala cu humă de vopseaua crem Vinarom și se prelinse la câțiva centimetri de întrerupător.

Un mieunat slab îl făcu să ciulească urechile. Venea de jos, dinspre subsolul blocului.

— De data asta nu-mi mai scapi, zise Mitică, coborând hotărât scările. Mieunatul se auzea tot mai aproape, cu fiecare treaptă.

— Vino la tacto! Mitică descuie ușa grea de metal a subsolului, pe care scria UIE DINAMO!

"M"-ul de abia se mai zărea și fusese șters chiar de el, cu benzină, nu din pudoare, ci pentru că era "câine până la moarte". Căută bâjbâind prin întuneric cele două fire ce țineau loc de întrupător, dar se curentă și mai trase o înjurătură de sfinți și pască, iar în cele din urmă reuși să le unească, moment în care încăperea fu scăldată într-o lumină cețoasă. Se uită după pisică, dar nu o văzu. Ciuli urechile și așteptă. Știa că era acolo, niciodată nu îl înșelase simțul. La un moment dat se auzi iar miorlăitul, dar de data asta foarte slab, de după țevi. Se aplecă și intră prin boltitura căscată în zid ce ducea la "principal". Lumina nu mai ajungea suficient aici. Mitică miji ochii și înaintă aplecat, atent să nu dea cu capul de vreun robinet.

Se opri brusc și se frecă la ochi, nevenindu-i să creadă. În fața sa, pe un fel de scenă rotativă, se învârtea ca un titirez, un pitic.

— Ei drăcia naibii! exclamă Mitică. Piticania purta o cămașă largă, cu mânecile evazate și niște pantofi cu toc înalt cu care troncănea pe masa rotundă pe care era cățărat.

— Vezi tu, Mitică, începu piticul, continuând să se învârtească, treaba asta cu mâțele e urâtă rău.

— Eu, păi, bâigui Mitică, naucit de ceea ce vedea, dar cine ești dumneata? De unde?

Nu mai apucă să termine întrebarea, că piticul se opri brusc din învârtit și îi sări lui Mitică drept în față.

— Ta-na! Știu. Încă nu îți poți da seama dacă visul de azi după-amiază continuă, sau e aievea ceea ce vezi. Hm, de fapt, nici nu contează. Tot acolo vom ajunge. Crezi în fatalitate, Mitică?

— În ce?

—În voința divină care determină în mod prestabilit și implacabil mersul lucrurilor și viața oamenilor sau, în cazul nostru, a pisicilor. Ia zi, ai ceva de celt în tine? Știi, în lumea celtică, pisicile simbolizau răul și erau sacrificate în ritualuri religioase. Dar tu nu ești religios, Mitică, nu-i așa? Uite ce-ți zic: începând de azi, cu fiecare zi care va trece, te vei transforma într-un șoarece. Hai, mergi acum, că ai întârziat la lucru!

Piticul dispăru, iar de sub țevile de apă caldă apăru o pisică neagră cu guler de blăniță alb, ca un pianist îmbrăcat în frac. Mitică ridică din reflex piciorul să o lovească, dar ezită. Pisica mieună scurt și se pierdu în întuneric.

Trecuse cam o săptămână de la incredibila întâlnire cu piticul dansator. De atunci, Mitică căpătase o privire fixă, se furișa aplecat pe lângă bloc, evitând vecinii. Se amăgea că ceea ce i se întâmplase era doar în închipuirea sa bolnavă și chiar se hotărâse să meargă la un medic, dar ce să vezi, chiar în acea zi, când coborî să ia niște murături din boxa de la subsol, dădu peste pisica neagră cu guler alb.

— Piei, Satana!

— Cu mine vorbești? întrebă felina cu glas omenesc. De ce îmi spui așa? Pentru că sunt neagră? Mitică, Mitică, câte prejudecăți. Dacă ai fi fost un pic mai cult, am fi putut purta un dialog decent pe tema asta. De exemplu, știai că una dintre cele mai faimoase pisici negre este Pluto, partenerul credincios a lui Edgar Allan Poe? Personal, mie îmi place mai mult Behemotul lui Bulgakov. E mai suplu și aduce în aparițiile sale cu Cheshire Cat, dar fără rânjetul ăla răutăcios, nu crezi, Mitică? Mitică?

Mitică nu mai avea cum să îi răspundă la întrebare pentru că, între timp, leșinase. Zăcea întins cu burta peste țeava de apă caldă. Când se trezi, pisica dispăruse. Se ridică și privi în jur. Cât timp o fi trecut, se întrebă și șterse cu mâna o pânză de păianjen ce i se lipise de față. Se duse, apoi, la boxa unde își ținea murăturile și scoase de acolo un borcan de cinci kile. Desfăcu capacul și scoase un castravete din care mușcă cu poftă. Zeama i se scurse pe la colțurile gurii, pe gât, coborând sub maieu în două dâre, care se despărțiră în dreptul pieptului. Când se șterse cu dosul palmei, simți deodată cum buzele i se țuguiaseră a bot de animal și câteva mustăți îi străpungeau obrazul. Urcă în fugă scările, dar se împiedică prăvălindu-se pe trepte. Se ridică și căzu iar. Se pipăi la cap și mâna i se înroși. Ajunse în dreptul apartamentului său, împinse în ușă și intră. Ajuns în baie se privi în oglindă. Răsuflă ușurat. În afara unor țepi mai lungi de la barba nerasă de cinci zile, nu părea nimic schimbat. Își lăsă capul în chiuvetă și dădu drumul la duș. Așteptă până pârâiașele roșiatice se limpeziră, opri apa și se întinse după prosop. Își uscă părul și se așeză pe un taburet. Se întinse după sticla de votcă și își turnă un pahar pe care îl dădu pe gât.

— Iar am vedenii! gândi Mitică cu voce tare și se îndreptă spre sufragerie.

Pe fotoliul de lângă televizor, picior peste picior, într-un kilt scoțian, asortat cu șosete lungi, prinse cu jartiere, piticul dansator fuma pipă. Lângă el, de data asta, stătea o pisică albă, uriașă, care torcea.

— Ei drăcia naibii! zise Mitică holbându-se la ea. Piei, drace!

— Piei, drace? Ai văzut tu diavol alb? Vezi, nu sunt chiar atât de previzibil. Sincer, nu am vrut să te sperii. Ea este Bastet sau Ochiul lui Ra, cum i se mai spune și e albă ca spuma laptelui. În Egiptul Antic, oricine ucidea o pisică, primea pedeapsa capitală. Tu câte ai ucis, Mitică?

Mitică rămase cu gura căscată, holbându-se la pisica gigant.

— Ei drăcia naibii! Adică cum?

Pentru că nu îi venea a crede, fiind convins că iar avea vedenii, se apropie și dădu să atingă blana pufoasă a felinei, dar Bastet îi arse o labă proiectându-l pe Mitică direct pe covor. Se ridică năucit și se uită în geamul cu oglindă al vitrinei cu viniluri Electrecord. De acolo, un șoarece speriat, cu ochii mici ca niște mărgele negre și botul fremătând, îl privea temător.

— Trebuie să mă las de băutură, constată Mitică îngândurat și ieși din apartament.

Din acea zi nimeni nu îl mai văzu prin cartier. Parcă intrase în pământ. Ori poate chiar asta se și întâmplase.

De fapt, fără ca nimeni să știe, Mitică plecase pe șest, mai întâi la Bubastis în Egiptul de Jos, să înmormânteze cum se cuvine corpurile pisicilor pe care le ucisese în toți acei ani. Apoi, tot pe ascuns, se întoarse acasă. Ori poate că nu. Cine poate știi? Cert e că de atunci, pe strada unde locuise, mâțele începură să prospere. Apăruseră de niciunde: vărgate, gri cu negru, slabe și cu cozile subțiri și lungi, motani buflei roșcovani cu mustăți de bunic, altele negre ca niște diavoli cu ochi galbeni...

Într-o zi când un vecin cobori în subsolul blocului ca să repare întrerupătorul acela stricat auzi la un moment dat un zgomot de obiecte dărâmate.

— Ia uite, iar avem șoareci, își zise bărbatul. Trebuie să chemăm deratizarea. Vecinul, însă, nu avea de unde să știe că nu era nevoie de nicio deratizare. În subsol nu trăia decât un singur șoarece. Alerga bezmetic printre borcanele de murături, cauciucuri de mașină și lansete de pescuit, terorizat de neamul pisicesc, care între timp ajunsese să numere vreo douăzeci și cinci de exemplare.

Narcis AMARIEI

Prozator bucureștean, a debutat editorial cu proză scurtă în 2021, cu volumul Popicăria de piatră.