Revistă print și online

Urmuz, Demetru, Mitică în dialog imaginar cu Mihai Măniuțiu

Volumul urmuz. 23 noiembrie 1923 de Mihai Măniuțiu focalizează asupra lui Demetru Demetrescu-Buzău în aceeași măsură în care focalizează asupra lui Urmuz. Măniuțiu nu descrie sinuciderea drept o finalitate tragică a unei crize existențiale (așa cum ne-am aștepta), ci drept o decizie asumată a unui suflet care își acceptă starea de fapt ("mi-am pus revolverul sub pernă și din momentul acela n-am mai adormit rușinat"). Nu este vorba despre criză, ci despre o tristețe ușor amară. Poetul explorează universul lui Urmuz din perspectiva firescului. Niciunul dintre poeme nu poartă amprenta tragismului patetic, ci ele vorbesc despre revolta interioară a unui spirit sensibil la tot ceea ce înseamnă mecanic, pervers și absurd – nimic mai firesc: "golul se ținea de el ca o târfă/ de ultimă speță/ suplu insinuant/ îl înghesuia/ îi făcea propuneri rușinoase/ perverse". Dacă o primă lectură a operelor lui Urmuz ne șochează – căci șocul, împreună cu sentimentul straniului, sunt reacții specifice prozei lui –, lectura volumului lui Măniuțiu trece elementele care generează aceste reacții în sfera firescului: "prietenii lui n-au mai glumit/ urmuz a continuat să se amuze/ și n-a renunțat/ nici la gândacul-spânzurac/ îl poartă la butonieră/ plin de bravură". Poemele pun laitmotivele prozei urmuziene pe seama spontaneității, intuiției și naturaleții."

Volumul se constituie ca o colecție de cadre care dau impresia unei rememorări imaginare (sau imaginate) autentice: "urmuz preferă să-și anine/ pălăria/ în cuierul decapitat/ și să ațipească pe canapele/ cu serioase antecedente penale", "nu știu ce țigări fumează/ tipul ăsta/ urmuz/ dar norul violaceu care-l învăluie/ nu e nici sănătos nici de bun augur", "ăsta/ de-i zic unii urmuz/ își ține ochiul de sticlă în pumn și ochiul îi citește în palmă". De aceea, titlurile poemelor au caracter episodic: urmuz se desparte de muza lui…, urmuz își descrie muza…, golul…, urmuz zice: era să mor…, declarație….

Toate acestea rezidă într-un ansamblu de voci cu ecou interior care intră în dialog în contextul unei biografii artistice în versuri. Volumul se plasează la limita dintre o istorie alternativă estetizată și o narațiune simultană (fatidicul 23 noiembrie 1923) – pretext de explozie lirică. Urmuz reprezintă un mit literar și datorită faptului că îi lipsește cu desăvârșire biografia. Măniuțiu, consolidând imaginea intangibilă a mitului, încearcă să-l umanizeze: "sunt atâtea mistere/ stupide/ de nedezlegat/ în leagănul idioților/ aici/ zi de zi".

Deși lectura prozei urmuziene adâncește perspectiva lui Mihai Măniuțiu, ea nu este absolut necesară, întrucât poemele pot fi interpretate drept o privire asupra unui personaj savuros, incert și pișicher: un Mitică străbătut de întrebări abisale.


Mihai Măniuțiu, urmuz. 23 noiembrie 1923, Editura Tracus Arte, 2018

Sophia Cioflan