Grafemul trubadur (din fr. veche trobar, în langue d’oc, înseamnă "a găsi", "a crea", în sensul poetic și muzical, căci artei trubadurești cele două practici sunt indispensabile), indică, în imaginea și, implicit, în memoria oamenilor, portretul unui bărbat medieval care compune poeme de dragoste (amour courtois) iubitei și chiar metresei sale. Prin urmare, nu este de mirare că mulți nu au auzit niciodată de "femei trubadur", cunoscute ca trobairitz. Termenul "trobairitz", din punct de vedere al istoriei literare nu este folosit de femeile trubadur și nu îl găsim nici în textele lor ori în poemele trubadurilor masculini, ci apare în romanul medieval Flamenca: "Margarida, trop be t’es pres / e ja iest bona trobairis".

În ciuda deficitului de date și lucrări existente, aceste grup de femei are un impact considerabil asupra literaturii franceze medievale; ele fiind printre primele femei din Europa care au îmbrățișat lumea discursului literar și, implicit, al limbajului care nu se limitează la enunțurile efemere și precare, ci ale unei limbi menite să fie auzite și păstrate pentru eternitate. Cu toate că au o importanță deosebită, cel puțin dintr-o perspectivă istorică și socială, aceste poetese au atras ceva mai puțin interes în cercurile academice în comparație cu omologii lor masculini, trubadurii.

Perioada femeilor trubadur (sec. XII – XIII) este, de obicei, considerată, în "regiunea langue d’oc", o perioadă favorabilă pentru femei; consecința cruciadelor asupra femeilor din Franța medievală a fost următoarea: populația masculină, când era în slujba armelor, acorda femeilor controlul direct asupra feudelor; mulți bărbați au dispărut, lăsând femeilor mai multe responsabilități administrative și, în consecință, mai multă putere.

În ceea ce privește statul social, "trobairitz" erau de condiție nobilă. Astfel, poetesele asemeni trubadurilor nobili făceau parte din societatea curtenească și, implicit, din lumea "mondenă" a curților medievale, spre deosebire de omologele lor "de condition ordinaire", jongleresse. Cu alte cuvinte, femeile de la curte și, în speță, trobairitz (în Occitania), în special cele aristocratice, se bucurau (într-o manieră sporadică) de anumite privilegii legale și sociale pe care femeile din alte regiuni nu le aveau. Acești doi factori au contribuit în mare măsură la apariția femeilor trubadur și chiar la poeme scrise de ele însăși.

Trubadurii și trobairitz, lăsând deoparte perioada istorică, accentul fiind pus, acum, pe opera poeteselor, au compus versuri în limba occitană (lang d’oc) și au popularizat versiunea lirismului pe care îl asociem astăzi cu "dragostea de curte" (amour courtois). Poezia trubadurească s-a răspândit și în afara granițelor limbii occitane, în nordul Franței (langue d’oïl) și Italia. Influența sa indirectă se poate observa și în Sicilia și chiar în teritoriile de limbă germană, unde minnesängers au ca sursă de inspirație tradiția poemelor occitane. În timp ce poemele trubadurilor masculini sunt despre primăvară și dragoste, altele satirice, politice și chiar scandaloase (de exemplu, Guillaume de Poitiers, Farrai un vers, unde contele menționează că este dispus să fie rănit de o pisică pentru a avea o partidă sexuală cu două femei), textele atribuite corpusului trobairitz cuprind o gamă largă de genuri (cansos, tensos, tensos "atipic"), redând tema iubirii (un amour courtois inversat) și o sexualizare mai deschisă (să luăm de exemplu, Comtessa de Dia, care și-ar dori ca al său cavaler să o folosească drept "pernă": "Estat ai en greu cossirier"). Trebuie să remarcăm aici că poetesele nu au scris în formele plath și sirventès. Absența acestor genuri (planh și sirventès) nu arată că femeile trubadur nu ar fi putut să o facă și nici că poeziile lor sunt lipsite de valoare, ci pentru că motivațiile socio-politice ale acestor două genuri nu le-au vizat direct.

Marea majoritate a medieviștilor, în ceea ce privește stilul scriitoricesc al poeteselor medievale, consideră că poemele femeilor trubadur prezintă un ton sincer, pasional și o senzualitate aparte exprimată în termeni clari sau mai rafinați, ori cu mai puține artificii retorice, decât cele găsite în textele omologilor lor masculini (Meg Bogin și lucrarea sa, The women troubadours, este un exponent clar al acestei opinii).

*

Dintre toate poetesele descoperite de-a lungul timpului, cea mai celebră este Comtessa de Dia, soția lui Guillem de Peitieus, o femeie foarte frumoasă, care s-a îndrăgostit de Rambaut d’Aurenga și căruia i-a creat numeroase poeme. Din opera sa poetică au supraviețuit doar cinci poeme (Ab joi et ab joven m’apais, A chantar m’er de so qu’ieu non volria, Estât ai en greu cossirier, Fin ioi me don’alegranssa), dintre care cel mai celebru este A chantar m’er de so qu’ieu non volria; poem pe care îl vom transpune în rândurile de mai jos, pe de o parte, pentru a avea o viziune asupra poezie femeilor trubadur, iar pe de altă parte, pentru a remarca stilul scriitoricesc:

Nevoită-s să scriu acum acest cânt

Să mă plâng de cel a cărui prietenă sunt;

Îl iubesc mai mult decât orice pe pământ:

Curtenie ori milă la el, vorbe-n vânt,

Frumusețea și mintea nu-mi pot folosi;

Înșelată, trădată mereu de el sunt,

Ca și cum fără farmec de tot eu a-și fi.

Și mă mângâi că eu nu ți-am greșit

Cu nimic, eu n-am îndrăznit;

Decât Seguin pe Valensa mai mult te-am iubit,

Și-n amor să te-nving eu a-și fi dorit,

Dragul meu, că ești cel mai viteaz dintre toți;

Dar cu mine trufaș ești, necontenit,

Iar cu alții frumos și deschis tu te porți.

Mă mir cât îți e de tare inima

Și-i drept să-mi fie suferința grea;

Dar nu se cade alta să te ia,

Orice ți-ar spune, poate, sau ți-ar da.

Și amintește-ți, tu, de prima zi!

Să fiu de vină Domnul nu o vrea

Dacă noi doi azi ne vom despărți.

Inima ta și tot ce-i bun la tine,

Mândria ta, sunt lacrimi pentru mine,

Că astăzi nu-s vecine sau străine

Spre tine, dragul meu, să nu se-ncline.

Poți să înțelegi și seama tu ți-ai dat,

Cea mai deschisă eu am fost, știi bine;

De jocurile noastre ai uitat?

După cum putem remarca, fragmentul din poemul de Comtessa de Dia este un strigăt de dragoste disprețuită; poetesa jucând un soi de rol teatral, rolul unei iubite trădate, dar care continuă să spere și să se laude. În stilul său scriitoricesc alternând astfel optimismul, lauda față de sine, dragoste platonică și, nu în ultimul rând, trădarea. Ceea ce trebuie să remarcăm aici este inversarea dragostei, de la muza feminină cântată de trubaduri la cavaler sau la bărbatul dorit.

Plecând de la aceste afirmații, putem spune că aceste poetese rămân și astăzi o oarecare enigmă, dar care au modelat atât de profund literatura și cultura Franței medievale.