Revistă print și online

SF-ul ca literatură formativă

Din perspectiva profilării statistice a preferințelor literare, putem spune că literatura științifico-fantastică a constituit mai totdeauna o alegere predilectă pentru două categorii demografice: pentru copii și tineri, și respectiv pentru cei interesați de cunoaștere științifică. Și vom observa că cele două categorii demografice nu sunt chiar disjuncte, aceasta constituind și una dintre cheile afilierii SF-ului la universul educației personale.


Preambul

Începem, justificați atât cronologic cât și prin exemplaritate, cu un mic recurs la Jules Verne, a cărui lectură pentru mulți dintre noi a dezlocuit porțiuni din manualele școlare primare și gimnaziale. De asemenea, în prima parte a secolului 20 și H.G. Wells stârnea interes prin fantazările în cheie științifică. Însă, venind mai spre zilele noastre, probabil că scrierile lui Isaac Asimov ar constitui un exemplu bun pentru ideea de auto-didactism, de partea cititorului, și subliniem aici domeniile vizate: fizică, robotică, astronomie, cosmologie, xenologie, morală. De asemenea, prin producțiile literare din ultimele decenii ale secolului trecut ajungem și la discipline mai depărtate de filonul clasic al SF-ului – filon revelat în miezul unui secol marcat de ideea interacțiunii cosmice –, precum psihologia, sociologia, antropologia, ecologia, biologia, entomologia, ș.a.m.d. (cu nume de scriitori precum Brian Aldiss, Frank Herbert, Ursula K. Le Guin, George R.R. Martin, Philip José Farmer, ș.a.).


Încercare de definire. Context pentru auto-didactică

Acceptând necesitatea unui demers (ca eșafodaj) minimal de teoretizare, am putea asimila faptul că mai toate prozele SF se subscriu următoarei definiții: o aventură umană (individuală, de grup, de specie) desfășurată în condiții extraordinare (într-o lume ce diferă de lumea noastră obișnuită prin una sau mai multe abateri de legități naturale) dar în contextul unei coerențe cvasi-științifice (adică derulându-se în limitele unei plauzibilități, oricât de elastică ar fi aceasta). Identificăm în această definiție (definiție proprie, pe care o expun aici spre judecare publică) trei elemente: (1) aventura, experiența, drama; (2) anomalia, excepționalitatea; și (3) cadrul coerenței logice, al veridicității potențiale.

În vreme ce proza main-stream (beletristică; ficțională sau non-ficțională) și proza fantasy (fantastică) acoperă câte două dintre aceste elemente esențiale, doar SF-ul se desfășoară cu toate cele trei, și tocmai triada aceasta îi asigură împletirea auto-definitorie de sublim și de cunoaștere.

Mai rămânem un pic la cele trei elemente din definiția emisă mai sus. La elementul (1), aventura umană, observăm rapid că am putea obține o extindere a definiției dacă renunțăm la particula 'uman', în sensul că personajele prozei SF pot fi și alte entități decât oamenii (animale, inteligențe artificiale, entități extraterestre), însă până la urmă și acestea vor avea trăiri similare celor umane, pentru că deocamdată literatura este destinată oamenilor. (Un la-îndemână-exemplu de epică non-umană găsim în romanul "Furnicile", scris de Bernard Werber.) Elementul (2), al alterității, al ilegitimității-cheie, cel care asigură premisa fantastică, presupune o abatere de la fizică, de la psihologie sau de la biologie, de la științele acestea fundamentale așa cum le cunoaștem astăzi. (Altfel spus, extinderea unei coordonate a realului dincolo de normal/obișnuit; o transcendere științifică ca premisă pentru extraordinar.) Călătoria în spațiu (spațiul cosmic), călătoria în timp (realizată cu o 'mașină-a-timpului' ori asumată prin simpla anticipare a unui moment din viitor), lumile paralele, potențele telepatice, și altele asemenea, sunt elemente care ne scot din universul nostru cotidian și domestic, ne trezesc imaginația, ne provoacă să ne punem în locul personajelor din prozele SF. Însă, nota bene, dezlănțuirea aceasta se vrea coerentă, elementul (3) al definiției arătându-ne că jocul fanteziei se derulează cu oarece disciplină. Din respect pentru cititori (pentru modul lor de gândire), speculația se menține într-un cadru de cvasi-credibilitate, spre deosebire de literatura gen 'fantasy', unde "orice este permis". (Deși un clasic precum Philip K. Dick aproape că sfidează această nevoie de logică din genul SF, ceea ce e un lucru bun câtă vreme provocarea este una constructivă. Și, dacă tot suntem în paranteză, facem observația că în ultimii ani demarcația dintre SF și F este tot mai firavă, cu bune și cu rele.) De fapt, limita dintre libertatea fanteziei și acea coerență a cunoașterii științifice este deopotrivă inefabilă și dinamică, și cred că nici nu trebuie să o teoretizăm prea insistent. Ambele, atât fantezia cât și cunoașterea, ne sunt atribute esențiale, și poate că literatura SF merită admirația tocmai pentru curajul nebunesc de a se juca exact la limita dintre ele.


Componente polarizante

Acceptând ca imanentă această funcție a literaturii SF, funcția educativă, putem identifica și o serie de aspecte prin care lectura vădește concret valoare de auto-instruire, atât în privința cunoașterii cantitative (asimilare de cunoștințe) cât și referitor la cunoașterea calitativă (exersarea gândirii abstracte, dezvoltarea abilităților de relaționare și de sinteză). Desigur, la vârsta copilăriei și adolescenței, aderența genului SF la cititor depinde de câteva premise psihice foarte firești (curiozitate; vitalitate spirituală) dar și de o predispoziție pentru analiză contemplativă sau chiar pentru introspecție. Deși suntem gata să acceptăm că atracția este una cât se poate de naturală, chestiunea poate fi analizată mai departe.

Poate că ingredientul prim pe care ni-l oferă SF-ul ține de categoria 'descoperirea lumii', deși, aparent pradoxal, este vorba de o lume incongruentă cu cea reală. Doar că aici incongruența se trage dintr-o derivată a lumii reale, o derivată provocatoare, ce va solicita mai însuflețitor sinapsele. În plus, se pare că un strop de dramatism, de trăire umană, ne ajută să fixăm mai bine informațiile. Și revin un pic la Jules Verne, căruia îi datorez multe cunoștințe de fizică, chimie și geografie: era clar că, după episodul din Căpitanul Hatteras, temperatura de solidificare a mercurului îmi va rămâne în minte mai eficient decât din manualul de chimie. (Deși în fapt lucrurile descoperite prin lecturile acelea aveau să completeze emulativ cunoștințele de la școală.) Mai mult, la Jules Verne mai avem un ingredient, mai de substrat psihologic, și anume pozitivismul: personajele sale reușesc, iar problemele se rezolvă. (Să nu mă înțelegeți greșit! Nu sunt fan Jules Verne. Acum mi-ar fi greu să mai citesc de bunăvoie ceva scris de el, dar asta nu anulează acele aspecte concrete. În materie de auto-educație scrierile lui rămân o referință exemplară.)

Mai notăm, ca o particularizare la cunoașterea prin experiment imaginativ (care ar fi aici conceptul rădăcină), și tentația previziunii, prezentă în genul SF prin componenta de anticipare, cu provocările ei firești privind cunoașterea viitorului sau transcenderea înspre lumi/universuri alternative. (Și observăm în subsidiar faptul că în cultura românească conceptul de anticipație este adesea echivalat cu cel de science-fiction, deși în stricto sensu termenul s-ar referi doar la ideile SF vizând anticiparea, viitorul, utopiile, scenariile what-if pe axa pozitivă a timpului.) Și apropo de ispita pre-cogniției, de experimentul utopic, este grăitor faptul că în volumul 2 din 'Enciclopedia anticipației românești' (Editura Eagle, 2017) domnul Mircea Oprița a inclus o serie impresionantă de scriitori români aparținând literaturii clasice (main-stream) care au fost atrași în mod concret de ideea anticipării: Tudor Arghezi, Nichita Stănescu, Alexandru Macedonski, Eugen Ionesco, Mircea Eliade, Horia Lovinescu, Gib Mihăescu, Ion Minulescu, Geo Bogza, Ioan D. Sârbu, Ion Marin Sadoveanu, Victor Eftimiu, Mircea Cărtărescu, Ioan Petru Culianu, I.L. Caragiale, Vasile Voiculescu. În fond, dincolo de fantezie, experimentarea previziunii se grefează pe o funcție importantă a psihicului uman: nevoia de planificare.

Lumile imaginate în scrierile SF, oricât ar fi ele de fanteziste, au totuși legitățile lor, pe care lectorul le simte și le asimilează. Imersiunea mentală ca într-un joc serios, un joc cu mize și cu reguli, contribuie la dezvoltarea logicii cititorului și (poate inconștient) la aprecierea ideii de coerență. Categoric, intuirea regulilor jocului constituie un element esențial de atracție. Iar astfel de lucruri vor conta semnificativ în copilărie și adolescență, perioadele cu dezvoltarea intelectuală cea mai substanțială. (Da, probabil că un copil "hrănit" cu Philip K. Dick va avea altă fire decât cel "crescut" cu Isaac Asimov, însă acesta e un risc al "alimentației nediversificate" și face parte din întâmplările lumii noastre, lumea cea reală, în care un tânăr devine artist și un altul tehnician, și doar un bătrân chibiț ca mine își imaginează omul deopotrivă tehnician și artist.) Și peste toate, vom observa că urzeala aceasta logică din creația SF are adesea nuanțe etice, întrucât loialitatea jocului implică imaginativ și elementul responsabilitate.


Echilibru în toate

Cei care fac parte din generațiile (de astăzi sau de ieri) care au crescut cu SF pot recunoaște și mărturisi firesc valențele dintre acest gen literar și aventura cunoașterii pe care fiecare om și-o asumă într-un fel sau altul. Mai mult, psihologii și sociologii probabil că pot denomina aspectele concrete ce contribuie la dezvoltarea intelectuală și culturală a indivizilor în lumea de astăzi (așa cum, într-un fel, am încercat și eu în rândurile de mai sus). Însă nu va fi deloc o surpriză să aflăm că o prea adâncită și prelungită imersare a cititorului în universurile ficționale poate afecta priza la realitate. Pentru că experiența SF&F este una cinstită doar câtă vreme rămâne neobsesivă, și se vădește benefică doar dacă este neexclusivă.


Bibliografie:

Băduț, M., Filon omenesc în creațiile SF, Viața românească nr.10/2018

Băduț, M., Întoarcerea perenă, Editura Europress, București, 2020

Băduț, M., Fals tratat de antropologie, Editura Europress, București, 2022

Mircea Băduț