Am o confesiune de făcut, așa pe șoptite. Sunt momente în care îmi par caraghios, de tot râsul, altădată doar sincer. Undeva pe la ultimele ceasuri ale zilei, când întunericul urcă pe boltă, mă plimb prin casă. Sunt singur pentru că soția e încă la serviciu și nimeni altcineva nu ar avea ce căuta pe acolo.

E o casă destul de mare, o vilă interbelică ridicată într-un cartier mai liniștit al orașului. Stă pitită sub niște castani, pe o stradă lungă, ferită printr-o minune de marșul triumfal al mașinilor ce alungă spiritul patriarhal al Capitalei. Înăuntru nu am intervenit prea mult, sunt îndrăgostit de aspectul rustic imaginat de proprietarul originar, așa că nu m-am putut impune, iar draga mea soție mi-a acceptat acest hatâr.

Ce este al meu și numai al meu se găsește într-o cameră înaltă, cu tapet verzui închis, ascuns discret în spatele rafturilor mele preaiubite. Da, cărțile sunt viciul meu secret, ocupându-mi viața din copilăria necoaptă. Nu am trăit vreo zi în care să nu am în posesie măcar un raft cu câteva cărți jerpelite pe care să le răsfoiesc pofticios.

Acum însă, trecut de prima tinerețe, apropiindu-mă de zilele reculegerii, mă găsesc tot mai des în fața bibliotecii mele hrănite bine de pofta mea gargantuană. Trec cu privirea peste rafturile bine păstrate, șterse de praf, dar rar deranjate. E peste putința minții să se înfrupte din atâtea roade ale imaginației umane, dar e dincolo de putința inimii să mă știu lăsat fără ele.

Îmi dau seama că rătăcesc printre ițele unei povești care nici nu a început, așa că îmi pun frâu la gură. Și o iau de la început. Deseori, în aceste reverii nocturne printre cărțile mele, mă uit mai ales la ceea ce aș numi biblioteca primară, unele dintre cele mai vechi exemplare pe care le-am cumpărat cu bani luați de la părinți, din bursă, din primele slujbe. Îmi sunt dragi chiar dacă din punct de vedere material nu au vreo valoare exorbitantă.

Și în această colecție sentimentală de mici dimensiuni se află și saga Arborelui, a lui Franz Gozimov. Poate vi se pare hilar, eu, care astăzi sunt aclamat ca scriitor serios, să mă fi delectat cu o operă SF, chiar dacă în prezent apare și în colecții de lux. Da, am fost tânăr și fascinat de astfel de povești; într-un fel, ele m-au adus în postura de autor.

De mic eram hoț. Vedeam filme, citeam cărți, iar apoi ieșeam afară și continuam povestea inventând pe mai departe scenarii, slabe calitativ, dar care mi-au întărit mușchii imaginației. Iar povestea Arborelui a avut efectul unei supernova care mi-a dezlegat forța creativă și m-a pus pe drumul acesta presărat cu bucurii și dioptrii în creștere.

Mă opresc în fața raftului unde sunt așezate cele șapte volume, în ediția neagră de la editura Altair, cu coperte suprarealiste ce te inspirau să visezi și mai departe de ceea ce promitea povestea așternută pe hârtie. Am seria în trei exemplare pentru că ale mele, păstrate mai bine de treizeci de ani, sunt uzate grav. Le-am citit și răscitit, fără grijă, plonjând în poveste și fiind mereu surprins de răsturnările de situație.

Erau ca o cască de realitate virtuală. După trei fraze citite, pășeam pe planete deșertice sau în palate gigantice de pe aștri înfășurați în metal. Trăgeam cu urechea la consfătuirile Înțelepților ce își dădeau seama de prăbușirea Imperiului Galactic, căutând să o împiedice. Mă aflam pe câmpul de luptă cu prințul renegat, forțat să-și răzbune dinastia pierdută prin război. Și câte și mai câte erau răsturnările de situație de-a lungul celor două mii de ani de Tribulații...

Târziu am realizat un lucru. Toate acele peripluri pe care le făceam la bordul navelor spațiale, ca martor al unor fenomene cosmice tulburătoare, le-am făcut datorită unui singur om, de care nu mi-a păsat ani întregi. Nu am fost nerecunoscător, nu mă înțelegeți greșit, pur și simplu nu eram conștient de subsolurile unei creații literare.

Pentru că dincolo de talentul lui Gozimov se aflau și alte lucruri care mi-au atras atenția la primul volum din saga Arborelui Frânt. În primul rând, coperta suprarealistă menționată anterior, greu de descifrat, dar care oferea un alt nivel de mister întregii tranzacții. Textul de pe coperta a patra, o descriere bombastică, tipică pentru anii ’90, dar care a fost suficientă pentru un adolescent visător ca să-l propulseze într-o nouă galaxie. Și, evident, traducătorul.

Firește, ca adolescent, nu am dat atenție acestui gard care mă separa de cuvintele originale, scrise în limba engleză, dar care mă și ajuta să pătrund în lumea lui Gozimov. Pentru mine, ce citeam pe pagină era mesajul nedisimulat, ieșit direct din mintea autorului, gata să fie povestit celor pregătiți de lectură.

Mai târziu, când am intrat și eu în industria literară, am văzut aceste rotițe care se învârt în spatele cortinei, făcând ca mecanismul să funcționeze fără sincope. În special, când mi s-a propus pentru prima dată traducerea a două volume de povestire scurtă într-o limbă străină și când am făcut cunoștință cu un traducător, al cărui sarcină tocmai devenisem.

Parcă mi s-a destupat un capac din minte și de atunci s-au făcut unele conexiuni ce ar putea fi evidente și pentru un elev de clasa a cincea (spun asta ca să mă pun totuși pe o treaptă de superioritate). Mi-am dat seama ce important e un traducător când am participat la o lansare de carte din Portugalia, având-o lângă mine pe domnișoara care s-a asigurat că ceea ce am scris eu are noimă într-o limbă pe care nu o cunoșteam.

Am devenit curios și am început să pun întrebări în stânga și în dreapta. M-am întors acasă și am luat cele șapte volume, căutând caseta tehnică. În dreptul tuturor se găsea un singur nume: Vlad Ciobanu. Îmi era total necunoscut. Părea cumva greu de crezut. Omul care a tradus saga Arborelui în limba română nu avea o sonoritate mai mare? Cum așa? Nu a scris și el cărți de-ale sale, nu a tradus alte capodopere SF sau poate din literatura contemporană?

M-am pus să caut pe internet, însă foarte repede m-am lovit de ferestre închise. Numele său apărea în dreptul traducerilor de la editura Altair, dar undeva prin 1998, intra într-un con de umbră și apoi se ștergea cu totul din baza de date. M-am pus pe dat telefoane. Am niște prieteni care îmi acceptă unele nazuri, mai ales când vine vorba de vreun volum pe care nu-l pot dibui. Acum, îi puneam să caute un om.

Nu a fost ușor, pentru că eu reprezentam cumva noua gardă. Fac parte din oferta editorială a unei edituri noi, care a crescut în ultimii cincisprezece ani. Toți șefii, managerii și sfetnicii mei sunt de vârste apropiate de a mea. Așa că, în primă fază, am întâlnit mulți umeri ridicați a neștiință și un damf de nepăsare.

Am trecut și prin experiența unui redactor care m-a așezat pe un scaun și cu o atitudine de condescendență mi-a explicat istoria editorială de acum treizeci de ani, cu edituri care apăreau și dispăreau ca norii pe cer și cu o mulțime de neregularități care au dus la extincția lor. Eu i-am mulțumit cu și mai multă condescendență pentru timpul pierdut și mi-am văzut mai departe de căutări.

Șansa a făcut să-mi vină o idee genială. Am început să dau telefoane acasă. De fel, mă trag dintr-un orășel de provincie, dar cu ambiții literare mari. Pe timpul Regatului de la noi au luat drumul Bucureștilor mulți iluștri și legendari, un fapt nedisputat, dar puțin deprimant. După acea epocă de aur, nimic nu mai ajungea la noi, nici măcar proiectul de autostradă care a rămas în același statut de legendă.

Oricum, am sunat în orășelul meu și am căutat indicații. Numele nu avea rezonanță nici acolo, dar unele piste au început să se încălzească. Editura Altair fusese și ea un norișor suflat de primul vânt mai puternic, e drept. Nu au publicat foarte multe cărți, iar saga Arborelui e singura care-i conferă o pretenție la eternitate. Apoi, declinul scurt și insolvența.

Profesoara mea de limba română din liceu a reușit să lege niște contacte și să-mi ofere câteva informații despre Vlad Ciobanu. Eram pe punctul să țopăi prin casă, eliberat de povara unui mister ce se adâncea tot mai mult. Traducătorul exista, era încă în viață și capabil să mă întâlnească. Am mulțumit din suflet fostei profesoare și am încheiat procesul de căutare.

Se părea că domnul Ciobanu era încă traducător, pentru o editură obscură de care nu auzisem. Sub numele său apăreau titluri neobișnuite, autori străini fără renume, cu o operă minoră. Am căutat pe Wikipedia unele titluri, notate mai apoi în lungul index al cărților pe care aș visa să le citesc în viața asta.

Însă nu asta mă ardea în acel moment. Îi găsisem adresa de mail și mă mâncau degetele să-i scriu. Am și făcut-o. I-am spus cine sunt, ce influență a avut asupra mea și cât de mult mi-aș dori să-l cunosc. După ce am trimis mailul, am stat cu sufletul la gură. Dacă nu era genul de persoană care să-și verifice mailul frecvent? Sau niciodată? Am primit însă un răspuns.

Urma să vină în București în weekendul viitor și, dacă voiam, puteam stabili o oră la care ne puteam găsi într-o cafenea pentru a sta de vorbă. Am fost peste poate de încântat și am stabilit detaliile. Mă gândeam dacă nu ar fi fost o idee bună să-i aduc cărțile să mi le semneze. Atunci mi-am cumpărat al treilea set din saga Arborelui, gata să fie imprimat cu autograful unui om mare.

Zilele au trecut și ora stabilită s-a apropiat și a venit. Urma să ne întâlnim în piața Universității, într-o cafenea vis-a-vis de bătrâna clădire a școlii. Am venit mai repede pentru că nu mai aveam răbdare să stau acasă. M-am așezat pe un scaun și am privit trecătorii cu interes. Era o zi caldă, de început de primăvară.

Fluxul de mașini era o rumoare pe fundalul neoclasic al pieței. În pragul statuilor răsfirate în zona pietonală zăboveau studenți sătui de orice, ținând între degete materiale de studiu sau o țigară ce ușura stresul clipei. Dincolo de șosea, frontul solid al Universității, cu meterezele impunătoare părea imposibil de asediat, de absolvit în luptă dreaptă. Ascundea multe și înghițea sufletele multor vizitatori ce îi treceau pragul, rămânând o amintire de neșters.

Revenind cu privirea pe partea mea, mă uitam la gura de metrou de unde mă așteptam să apară eroul meu. Până acolo, pe gardul palatului Suțu sau la colț, câteva anticariate mobile răsfirau o marfă eclectică. Bineînțeles, am trecut deja prin dreptul lor și am pus în rucsac o mână de cărți-chilipir. Alți trecători se opreau, aruncau o privire și mergeau înainte. Un comerț cu vorbe, soluționat din două vorbe.

Mi-am văzut mai departe de veghe până când a sosit traducătorul. L-am văzut imediat ce a urcat scările de la metrou. Am avut impulsul de a mă ridica în picioare, așteptându-l ca pe un profesor, dar m-am domolit. Venise cu patru minute înainte de ora stabilită. M-a remarcat din prima și a venit țintă înspre mine.

Ce m-a surprins cel mai mult a fost asemănarea cu Gozimov. Desigur, soția mea îmi spune că uneori exagerez cu aceste asemănări și are dreptate. Dar atunci, puteam jura că unele gesturi, mimica feței copiau reacțiile autorului. Să fi fost oare ceva studiat, analizat sau inconștient a preluat masca celui căruia i-a tradus opera?

Vlad Ciobanu era un bărbat în vârstă, puțin cocoșat. Părul îi bătea în retragere înspre marginile capului, lăsând o demnitate monastică chipului. Ochii căprui se oglindeau într-o pereche de ochelari pătrați în stil modern. Nasul lung și buzele groase ce păreau să păstreze urma unui zâmbet știutor mi-au rămas în minte. Purta o cămașă albă cu carouri, blugi și, asemenea mie, un rucsac.

Ne-am strâns mâinile și am făcut cunoștință, deși era o întâlnire atipică. Ne știam dinainte, faptele noastre ne-au deconspirat fără ca măcar să scoatem vreun cuvânt. Am comandat fiecare câte o cafea și pentru un minut am păstrat o tăcere ușoară, ca o briză. El a expediat-o, vorbind cu un ton jos.

— Ăsta nu e un interviu, nu?

— Ah, nu. E doar curiozitate, atâta tot.

Mă privește contrariat. Ce era el pentru faimosul autor ce face turul festivalurilor literare ca un animal împăiat?

— Voiați să mă cunoașteți?

— Da. Mi-am dat seama că era un vis de-al meu să pot sta de vorbă cu dumneavoastră.

— Dacă sunteți sigur...

— Foarte! Adică, sunteți o persoană care m-a influențat enorm...

— Nu știu ce să zic, nu am făcut mare lucru la viața mea.

— Ați tradus seria Arborelui Frânt!

O grimasă întunecată îi cuprinse chipul. M-am speriat de acea reacție profund negativă.

— Despre asta vrei să vorbești?

— Da.

— Am încercat o viață întreagă să scap de povestea aia.

— Nu înțeleg.

— N-ai cum. Toți oamenii pe care i-am întâlnit și care mă apreciază pentru traducere nu știu sau, dacă știu, ignoră. Asta e cel mai enervant.

— M-ați pierdut, domnule.

Oftează.

— Bine, am să-ți explic. O dată. Și apoi cred că ne putem vedea fiecare de drumul nostru.

Se apropie de mine, privind înapoi. Începe cu o voce scăzută:

— Era prin ‘91 parcă, sau ‘92. Aveam diplomă de traducător, am făcut școala aici. Și m-am întors în micul nostru orășel având multe iluzii în cap. S-au risipit tare repede. Am trecut prin mai multe slujbe, doar voiam să traduc. Am fost abordat de un tip care mi-a vorbit despre editura Altair, o tiparniță de apartament, la fel ca multe altele din acele zile. Părea atractiv, mai ales că au pus mâna pe drepturile de autor ale unor cărți bune.

— Îmi aduc aminte colecția...

— Nu mă întrerupe. Mi-a arătat catalogul și am văzut numele lui Gozimov. Imediat m-am oferit să fac traducerea. Am citit în original cărțile ca student în București și am fost fascinat de ele. Nu-mi permiteam să le cumpăr, le-am împrumutat de la bibliotecă. Așa puteam oferi un dar celor care nu-l cunoșteau pe acest maestru al literelor. Și le-am tradus pe toate șapte.

— Nu înțeleg problema... scuzați-mă, îmi țin gura.

— Problema... e că totul a fost făcut pe genunchi. Nu erau deloc interesați de calitate, ci de viteza cu care puteau publica cărțile. Și ceilalți traducători erau zoriți, se tipăreau texte neverificate, era haos. Dar se vindea ca pâinea caldă. Oamenii citeau enorm pe atunci, e greu de comparat cu zilele de azi, dar prea puțini erau nemulțumiți. Pe atunci, era greu să faci rost de o carte în original pentru a face o comparație. Iar când a apărut saga Arborelui, a fost o sărbătoare. Toată lumea era înnebunită și tirajele se epuizau peste noapte. Nu știam prea mult despre distribuția în alte orașe, dar la noi pur și simplu se topeau de pe rafturi.

Zâmbește strâmb, privind la cafeaua pe jumătate băută.

— Am terminat traducerea a șapte volume în trei ani. Aș fi putut intra în Cartea Recordurilor, dacă o făceam pe bune. Dar totul a fost un fals. Aproape totul, recunosc. După cum spuneam, nu mi-au dat timp să rafinez textul, un punct necesar, dar ignorat de șefii mei. Exemplarul oferit pentru a-l traduce era luat la mâna a treia, cu pagini întregi pierdute, cu scris ilizibil. M-am străduit să ofer cea mai capabilă traducere, chiar dacă de multe ori eu scriam altceva decât compusese Gozimov. Asta era viața. Și apoi a fost cea mai mare crimă.

Trage aer în piept, privind la statuile cocoțate pe fațada Universității.

— Am rescris părți din carte. Altfel nu făceam treaba. Am primit vreo trei exemplare din aceeași carte, niciunul utilizabil. Unul nu avea ultimele șaptezeci de pagini. Ce puteam face? Pur și simplu am inventat un final ce părea cât mai gozimovian și l-am dat mai departe. Le-am spus șefilor mei și ei m-au bătut pe umăr. Mi-au dat o primă, fără însemnătate, dar erau banii mei. Și i-am acceptat.

Mă privește în ochi.

— Acesta este secretul sagăi Arborelui Frânt, versiunea Vlad Ciobanu. Ceea ce ai citit tu nu era ceea ce a imaginat autorul, ci ceea ce m-am chinuit eu să intuiesc. Bănuiesc că ai citit versiunile noi, mai ales cea de la Magus este impecabilă.

— Da, am cumpărat toate edițiile de pe piață, dar parcă nu au aceeași sonoritate.

— Și nu ți-ai dat seama de diferențe?

— Ba da, de-o vreme. Dar adevărul e că pe mine Gozimov m-a influențat atunci. Acele cărți, cu coperte negre, jerpelite, pe care le-am răscitit, aproape memorat. Ele m-au făcut să vreau să devin scriitor. Nu e nimic fals în ele, e doar un alt creator care și-a pus amprenta. Pentru mine și pentru alți mii de cititori, dumneavoastră sunteți un Gozimov mai mic.

Zâmbește sec.

— Mereu mi-a fost teamă de ceea ce am făcut și doar circumstanțele m-au salvat de la o rușine mai mare. Eram totuși prea mărunți ca să apărem la ziar, iar astăzi păcatele editurilor vechi sunt iertate datorită timpurilor. Trăiam în sărăcie și investeam în visuri, așa că erorile sunt tratate cu condescendență și se trece mai departe. M-am împăcat cu acest gând.

— Rămân la ideea că în ceea ce ați făcut e mai mult de atât. Fără dumneavoastră Gozimov nu ajungea la cititorii români. El v-a influențat când i-ați citit cărțile în tinerețe, mai apoi l-ați ajutat folosindu-vă tot de ceea ce s-a lipit din stilul său. Iar eu la rândul meu... primele cărți scrise, de sertar, au fost tot aia. Am scris șapte caiete, șapte povești ce erau de fapt saga Arborelui sub alt nume. Alte personaje, aceeași istorie. Suntem pe picior de egalitate.

Pentru prima dată, a zâmbit cald.

— Ești prea optimist. Dar asta nu pot să refuz. A fost demult și în curând nu voi mai putea traduce. Mi-am construit o altă identitate și poate în timp voi fi altcineva.

Știam că nu-i pot schimba părerea. Am mai vorbit aproape un sfert de oră despre alte subiecte, evident literare. Înainte să plece, l-am rugat să-mi semneze cărțile. A ezitat, dar în cele din urmă a luat un stilou și și-a lăsat numele pe prima pagină. Ne-am strâns mâinile și l-am urmărit cum pleacă mai departe, întorcându-se înapoi în gura de metrou. Nu l-am mai văzut de atunci, dar știu că a murit peste cinci ani. A lăsat în urma sa o bibliotecă de opere traduse.

Pentru mine, în vârful ei va rămâne mereu saga Arborelui. La moartea sa, unele ziare au vorbit și despre acest episod în stilul tabloid atât de tipic. Am fost primul care i-am luat apărarea și am formulat un punct de vedere. O operă de artă e a autorului, dar apoi se transformă într-o oglindă. Fiecare cititor se vede altfel în reflecția ei și își construiește propria versiune. Așa a făcut și Vlad Ciobanu, doar că el a reușit să-și ascundă propria creație printre rândurile operei lui Gozimov.

Ușa de la intrare se deschide. Iar am rămas în picioare în fața bibliotecii, visând la zilele din urmă. O să mă cicălească iar nevastă-mea. Mai mângâi o dată cotoarele obosite și fac cale întoarsă. Sting becul din cameră, lăsând ca lumina felinarelor să îmbăieze cărțile așezate lângă fereastră. În urma mea rămâne o cameră goală, tăcută, înfășurată într-un miros de hârtie ieftină. Fals. După ce închid ușa aud gălăgia literelor, un concert pe zeci de voci distincte. Și undeva, un duet, între un autor și traducătorul său.