Era totuși prea cald pentru o zi de octombrie, deși aerul care intra pe trapa bolidului Ioanei amintea prin izul lui de ploile mucegăite de toamnă. Își duse la nas încheietura mâinii să încerce baza parfumului pe care și-l dăduse de dimineață. Ar trebui să aibă note lemnoase și o pișcătură de floral, ceva difuz, care să se conjuge perfect cu fumul de tutun. Așa îi spusese vânzătoarea, că se conjugă, auzi la ea, terminase probabil litere și ghici cine nu a dormit la seminarele de limbă română contemporană.

Mașina nimerește din prima linia aia perfect paralelă cu marginea podețului, pentru că Ioana are siguranța mișcărilor, chiar dacă nu conduce decât arar, că oricum nu găsești locuri de parcare în tot Clujul și e infinit mai ușor să sari într-un Bolt. Singurele drumuri pe care le face sunt astea, la Luduș, la mama Nică. Asta înseamnă de două ori pe lună, uneori chiar și de trei, doar atât văd caii de sub capotă asfalt sub copite.

— Luăm și ghivecele cu noi. Lasă că urcăm pe jos până în cimitir, 400 de metri acolo...

Poarta se deschise cu același scârțâit păstrat din vremea copilăriei, iar din ușa casei le întâmpină bătrâna:

— Tulai, că faine-s, tu copcilă! Am mai jumulit și eu din grédină și uite așa să puneți la tăți. Astea-s pentru tata Petru, astea pentru Nae și astea le puneți pe jumătate care unde-or nimeri, la mama și la soru-mea.

Un braț de dumitrițe pe masă, o altă stivă pe laiță și alte câteva mănunchiuri pe scări, aproape nu aveai unde păși, așa că fetele urcară câte două trepte deodată.

Andreea își pipăise instinctiv catarama gentuței. Ar fi scos o țigară, s-ar fi pus pe băncuță și ar fi rămas așa, cu ochii în dantela de lemn de sub acoperiș.

— Mereți, dară, că s-or topi florile ăstea și-o plânge morții după ele. Am pus și apă, și borcane frumoase pentru tăți, și candelele astea, faceți frumos acolo, că așa trăbuie, că ne râde lumea.

O raniță veche, de-a lui tata Petru, care a văzut toate fânețele și care încă miroase a slănină, aștepta să slujească iar, cum o făcuse atâția ani. Doar că acum căra borcane și lumânări, nu piatră de tras pe dinții coasei.

— Doamne, mamă Nică, dar noi cum ducem toate astea?

— Uite-așa, ni. Le puneți toate în căricior și le-oți duce. Că de aia nu m-am pus eu în scaun, că m-or ține picioarele până vă-nturnați.

Andreea căută scaunul cu rotile din ochi și-l văzu abia când Ioana îl umplu cu ghivecele aduse de ele. După o clipă de calcul, fata le luă înapoi, câte două, iar pe șezut puse acum ranița, cu baierele peste spătar. Acum ghivecele nu mai încăpeau cum trebuie pe șezutul scaunului, iar corola bogată a florilor se turtise. În timp ce Ioana împingea ghivecele ca și când doar forța ei ar fi fost suficientă să le schimbe forma și să le potrivească într-o nouă geometrie, Andreea își scoase de la gât eșarfa și amândouă verișoarele săriră înapoi în timp, pe vremea când erau puștoaice și înțelegeau una din privirea celeilalte ce este de făcut. Pentru că eșarfa nu era totuși destul de lungă, o trecuseră doar pe după cingătoarea buzunărașului de la raniță, apoi roată pe după ghivece și toată șandramaua se termina cu o fundiță cu pliurile perfecte. Mai rămăseseră doar cele două bidoane cu apă, și fetele luară fiecare câte unul.

Bătrâna rămăsese în tindă și le purtă cu ochii până în colțul drumului, apoi își pironi privirea pe crengile unui pom care își odihnea merele pe acoperișul înnegrit de vreme al magaziei.

Roțile scaunului se învârteau simetric peste asfaltul drumului și nu-și schimbau cadența nici atunci când mașinile care treceau pe lângă ele păreau să încetinească, fie pentru a se asigura că pot ciupi puțin linia continuă, fie pentru a se bucura de spectacolul oferit. Andreea mârâia în barbă câte un "că n-ai mai văzut cărucioare împinse de dive din grupul Retinol 40+" și se mai oprea câte puțin să își sufle aer rece pe sub gulerul puloverului ei de cașmir, o frumusețe de 300 de lei de pe grupul ăla de Insta cu haine aduse din Franța.

În scurt timp, cotiră la dreapta. De aici, drumul urca pieptiș, asfaltul se terminase, iar pietrele amenințau să zădărnicească efortul fetelor.

— Nu mai merge așa, facem invers. De aici tragem, că trebuie să-l săltăm în pietriș.

Ioana rămăsese și acum verișoara cea mare. Ea știa, ea hotăra cum se face și tot ea răspundea în fața celorlalți dacă ceva nu mergea bine. Exact ca pe vremuri. Fetele puseră jos bidoanele cu apă pentru câteva clipe și oftatul lor se topise în același glas. Un fir mic de transpirație traversă în goană gâtul Andreei, pierzându-se sub puloverul ei de cașmir roz prăfuit.

Atacul asupra drumului începu abia când fetele găsiră din ochi câțiva bolovani pe care să îi pună sub roți dacă ceva nu o să meargă bine. Câte un pietroi la fiecare zece, cin'șpe pași. Dacă merg puțin în zig-zag, nu or să scape la vale căruciorul. Dacă îl țin drept, măcar să-l oprească în pietre. Unde e mai greu, să lase jos bidoanele și să-l smucească bine, cu toată forța: apoi una dintre ele o să se întoarcă după bidoane. Ioana făcea câte un nou instructaj la fiecare zece metri și schimba tactica, o conjuga, cum ar zice vânzătoarea, cu învățămintele de la ultimele hopuri. Când i se părea că Andreea nu e destul de atentă, îi trântea câte un "tu, copcilă!", apoi râdeau amândouă și o imitau pe rând pe mama Nică: "Cumva o fi, că n-o fo' niciodată să nu fie cumva". Cealaltă răspundea "apoi dară" și trăgeau mai cu poftă căruciorul.

Pe prima terasă a dealului începeau mormintele alea mai vechi, iar sus erau cele noi. Mama mamei Nică dormea somnul ăla lung prima – și în laterala ei dreaptă toți ai ei. Partea bătrânei era mormântul ăsta și încă unul, soru-sa cea mai mare. De restul se ocupau alte dive, de pe alt grup "Retinol 40+". Astea două morminte, apoi tata Petru și fratele lui, unchiul Nae, care-s mai în deal, mai "la noi", că ei or murit mai încoace. Tot acolo e și mormântul mamei Nică, de care, cât a fost în putere, bătrâna s-a ocupat mereu, în tot anul i-a pus flori tot atâtea câte punea și la tata Petru.

Prima dată, fetele au făcut poze cu telefonul la toate mormintele, așa cum le-a cerut bunica. Au schimbat de mai multe ori unghiul, să se asigure că nu au scăpat te miri ce și bătrâna le va trimite pentru o nouă serie de imagini. Mama Nică a plătit pe cineva din sat să curețe pe aici și l-a amenințat că dacă nu face treabă bună îi arată ea lui. Ce poate să îi arate la 93 de ani Dumnezeu o ști, dar cert e că nimeni nu îndrăznește să nu se țină de cuvânt, la ce gură are bătrâna. Mormintele sunt curate ca în palmă, fir de buruiană nu e între tufele de dumitrițe crescute cam prea înalte și nu cu atât de multe crengi ca cele din ghivece. Au pus florile după indicații, fiecare buchet în borcanul corespunzător și la capul celui numit de mama Nică. Apoi, până când Ioana a făcut o nouă serie de poze, Andreea s-a așezat în scaunul cu rotile și a fumat cu sete țigara aia la care visase tot drumul.

La vale, ca la vale. În câteva minute, au fost înapoi în curte.

— Tot la mărul ăla te uiți, mamă Nică?

— La ce o pus pomi, dacă nici măcar nu vine să vadă de ei? Uite ce roadă bună și îngheață pe copac, cum o fost în tot anul...

Adusă de spate, mama Nică coborî scările de lemn și se așeză în scaunul cu rotile de pe care Ioana tocmai luase ranița. Înșfăcă telefonul pe care Andreea îl ținea în fața ei, ca să vadă mai aproape toate dovezile destoiniciei celor antamați să îngrijească de morminte:

— Nici n-ajung la crengi, că m-am suit pe o scară și n-am ajuns.

Nu mai era altă cale. Ori se duc să fure merele vecinului, ori fac cu rândul la spital dacă mama Nică se mai voinicește încă o dată să se urce pe acoperișul magaziei.

— Și pe unde să-l sărim, Doamne și ferește!

— Pe nicăieri! Scoatem o scândură din cuie și intrăm prin gaură, dacă încăpem, dacă nu, mai scoatem una.

Au încăput, evident, doar cu un singur leaț scos, iar asta a fost prima altă confirmare, în afara cântarului din baie, că tot fastingul ăla raportat pe grupul "Retinol 40+" chiar funcționează.

— Ne mănânc șerpăraia în buruienile astea, mamă Nică!

Nu apucară să se îndepărteze prea tare, că din buruieni începu să sară într-un salt de fazan cocoșul fugit de-acasă cu trei săptămâni în urmă.

— No, ni la el, unde o stat tătă vremea! Andreea, dă-i la cap să-l amețești și prinde-l!

— Doamne, mamă Nică, cum să dau în cocoș?

— Dă-i, copcilă, că fuge! No, ni cum fuge!

Cu mâinile pe cap, Ioana căuta roată ceva de ajutor. Un sac, o pânză, ceva ce poate fi aruncat pe cocoș, o căldare în care să-l prindă.

— Vă fac prăjnitură cu mere și o supă din cocoș!

Bătrâna își ținea dreapta streașină la ochi, ca și când așa vedea mai de aproape cum nepoatele ei încolțesc pasărea până când fetele se sperie de zbaterea de aripi, iar cocoșul o tulește în cealaltă parte a grădinii. Cu mâna stângă ținea telefonul de divă de pe grupul "Retinol 40+" al Andreei și îl împingea în bărbie de fiecare dată când repeta ticul de a-și reașeza colțul basmalei. Împuns cu osul palmei, touchscreenul activase camera și în eter rula acum un live, cu două dive decise să prindă cocoșul cu păcăleala că ele sunt de fapt găini, de aia cotcodăcesc așa țanțoș prin buruiană. Din vreme în vreme, bătrâna întreținea galeria:

— Dă-i la cap, Andreea, dă-i la cap! Amețește-l, că zeamă îl fac!