În memoria lui Urmuz

Ea era atât de înaltă, încât ștergea cu fruntea cerul. El era atât de mic, încât se târa pe pământ ca o mătură. Ea, transparentă ca un cristal, dar îmbrăcată în metal, sârmă ghimpată, sticlă, vopsea și cauciuc. El, pântecos, dar bine așezat în pantofi, întunecat ca un cărbune, acoperit de nuiele, stofe, mucava, saci, dantele și celuloid. Ambii, în fond, câte o formă rafinată de carbon, născută fiecare dintr-o sămânță comună, olimpiană. Așadar, Uezen Mud și Anatas erau frați. Frați de cruce. Se născuseră într-un cimitir, sub aceeași cruce. Două avorturi spontane, reînviate la interval de câteva ore. Niciunul nu știa cine a fost primul, fata sau băiatul. Au vagabondat împreună, o vreme, pe Calea Laptelui, apoi, fiecare și-a găsit calea lui. Au supraviețuit singuri atât de mult timp, încât fiecare își inventase propria țară, numită Singuriada. Acum trăiau din nou împreună, în orașul scufundat. Scufundat în tăcere. Se reîntorseseră printr-o pâlnie uriașă ca să-și împărtășească experiențele bizare. În spatele lor, porțile se închiseseră și se deschiseseră cu grația unor aripi.

Primul care a spart gheața, folosindu-se de colții săi duri, a fost Anatas:

— Am fost uimit să descopăr că oamenii noi sunt tot mai îngroziți de inteligența artificială și, în aceeași măsură, atrași de ignoranța nenaturală, de explicații supranaturale.

— Totuși, ei sunt singurii care au rămas naturali în lumea asta nouă care e, acum, atât de artificială, o societate unde roboții se înmulțesc deja singuri, în care, iată, aceștia scriu poveștile despre oameni.

Cei doi stăteau ghemuiți și unsuroși în cochiliile lor din vremuri necunoscute, se hrăneau din mlaștina putredă, devenită o salată de mizerii băloase, și sperau ca Pământul redescoperit să se mențină tot așa de plat ca odinioară, ca să nu fie nevoiți să stea mereu încordați de teamă să nu cadă, iarăși, în Cealaltă Lume, în Singuriada. Le era frică să iasă în oraș, iar dacă trebuia neapărat să o facă, mergeau chirciți, înghesuiți în ei înșiși, acoperiți de crusta lor impermeabilă, călcând greu pe pantofii scâlciați, cu răsuflarea unei locomotive cu abur, însoțiți de un întreg alai de insecte și larve ce făceau multă zarvă. Copacilor din parcuri le creșteau și lor picioare și se adăugau convoiului. Iepurii aveau câte 4 urechi. Urșii se miniaturizaseră, iar gândacii erau noii dinozauri.

— Până acum, eu am călătorit prin lume, de acum, lumea va călători prin mine, a lansat o concluzie Uezen Mud. Sunt ca o barcă plină cu apă care plutește pe un deșert nesfârșit.

— Eu, ultima oară, am stat lângă un muribund în ultimele lui clipe de coșmar, când își pierduse încrederea în orice formă de divinitate, atât de copleșit era de suferința pe care nu o mai înțelegea, a replicat Anatas. Se tot văita că nu înțelege cine și de ce l-a abandonat pe scena aceea, cu toate cablurile de energie vitală tăiate. Aș fi vrut să pot împiedica toate relele care s-au petrecut în lumea asta până acum, dar mă simt atât de neputincios! Aș vrea să nu mă mai afecteze durerile lumii, dar, uneori, le simt mai tare decât pe ale mele!

— Mi-a trecut și mie prin cap acest gând, ca un glonț, i-a replicat partenera lui. Mi-am amintit că primii oameni au fost culegători, așa că m-am întors la origini. Ei priveau atunci lumea printr-un binoclu invers, care micșora tot ce îi înconjura.

În același moment, ea și-a scos ochiul plutitor dintr-un recipient secret și l-a arătat tuturor celor care mergeau pe picioarele boante ale altora.

— Iată, ochiul cu care mă văd pe interior! O să vâr colacul acesta în toate lucrurile pe care nu le cunosc!

— Știu bine că tu îți vopsești o altă față în fiecare zi! Ești înconjurată de toate portretele tale ca de un curcubeu, draga mea!

— Iubitule, dă-mi durerea lumii pe care o simți atât de tare ca să o pun aici, lângă flori, în această bășică specială!

I-a dat-o și, brusc, acesta s-a simțit ușurat de o greutate uriașă.

Ei mergeau de acum invers. Călcau pe cer. Se luau la întrecere cu fulgerele ce plesneau trupurile rotunjite ale dealurilor. În joacă, topeau, cu o singură răsuflare, norii de zahăr.

— În interiorul meu trăiesc alt timp decât cel ce se derulează în exterior, a remarcat el, nedumerit. Am acum în minte o întreagă herghelie de gânduri în sepia. Timpul meu e moneda cu care le răscumpăr.

— Nici eu nu înțeleg cum de încă mai suntem vii, cum de te văd aievea, cum de am rezistat tuturor provocărilor, i-a răspuns ea, înduioșată, amnezică. Am, însă, o prevestire sumbră.

Aerul pe care îl respirau era din ciment.

Ea s-a sacrificat prima. Înainte să tacă definitiv, i-a spus:

— Fii tu eu!

Întărită în țărână, o cutie muzicală recita cuvintele ei la nesfârșit, ca un ecou. Păsările toate se izbeau de pământ spărgându-se în mii de cioburi de sticlă vie.

— Nimeni nu mă împiedică să reîncep războiul, să opresc viața să renască, a strigat el, ieșindu-și din țâțâni, disperat de durere și de atâta liniște după ce a pierdut-o, dar nu o făcea cu vocea lui. Aș vrea să-ți umplu trupul cu sângele meu, dacă s-ar putea, a continuat el, în timp ce sângele lui se scurgea acoperind oceanele.

Nu știa că războiul chiar fusese declanșat, iar acum toți nenăscuții săpau cu entuziasm tranșee și galerii în propriile trupuri camuflate de întuneric.

Fiecare, singur, o statuie umflată cu sine însuși, un pântec apărând un gol inutil, într-o lume pustie.

Fiecare, în Singuriada lui.