Bărăganul, matahala asta de câmpie, se mai răsfață cu câte o livadă sau o vie pe ici pe acolo, apoi, cât vezi cu ochii, numai drumuri, pelin și ciulini, rar încălecate de fântâni cu cumpănă. – Fănuș Neagu

Cât despre oameni, se știa că nu îi putea suferi pe blazați și pe mizantropi. În rest, îi accepta pe toți așa cum erau. Până la proba contrară. Cum ar veni, lași omul să se simtă în largul lui. Să vezi ce e cu el. Dacă nu îți place, nu spui nimic. Îl lași în ale lui să vezi până unde merge. Când te saturi, întorci spatele și adio.

De ce să schimbi oamenii? Ia-i cum sunt sau lasă-i în plata lui Dumnezeu!

De ce să te încurci cu mizantropii? Ălora nu le pasă. Poți crăpa lângă ei. Te întreabă dacă n-ai să le dai un pol și îți povestesc despre ale lor.

Femeile? Astea te trântesc cel mai rău. Când îți este lumea mai dragă. Cu zâmbetul pe buze te lovesc. Te pun în genunchi și apoi te lasă mort. După un timp, nici măcar nu își mai amintesc de tine. Uite la proștii de se laudă cu câte femei și-au tras-o! Lângă ăia nu rămâne niciuna normală. Doar loaze la care nu se uită nici dracu. N-au încotro. N-au tras loz bun la loterie. Rămâne fiecare lângă ce are. Ăsta le-a fost norocul, își spun multe dintre ele, ofticate. Norocul scuipă într-o parte când le vede. Le ocolește.

Principii, reguli, idealuri?! Vezi puhoaiele de oameni care se clatină în bătaia vântului, după cum le spun unii și alții.

Exagerări și sărăcie. Oameni distruși de muncile pe care le fac fără tragere de inimă. Mișu de la Barieră știe o mulțime de oameni cărora nu le plac muncile lor. Se gândesc că sunt mai buni. Că ar fi meritat mai mult. Sunt plini de supărări și amărăciuni știute sau neștiute de cei din jurul lor.

Lui Mișu îi plac trenurile. Îi place și slujba lui. Nici gonit n-ar pleca de la Barieră. În mica lui haltă are căsuța lui în care e șef. La Barieră e doar el stăpân.

Nopțile lui Mișu sunt bine dormite. Nu are greutăți pe suflet.

Uneori traversează câmpia Niculina a lui Timofte. Îi aduce mâncare la sufertaș. Mâncare și cărți de la biblioteca din sat. Fata e bibliotecară acolo.

Niculina se uită la Mișu cu blândețe. Îl mângâie pe cap. Îi cuprinde fața în palmele ei ce miros a vanilie și a scorțișoară. El o răstoarnă pe cuvertura aspră a patului. Niculina lui Timofte se ridică apoi și își îndreaptă spatele de femeie tânără fără bărbat. Se uită la Mișu fără un cuvânt. Și pleacă.

În urma ei, Mișu tace greu. Apăsat. Unde să mai încapă și ea în căsuța lui de o cameră și în viața lui plină cu trenuri?! Timofte – tatăl Niculinei – e și el sărac. Trage de zor o căruță plină cu oale prin satele din împrejurimi. Vremuri grele. Mereu au fost vremuri grele.

Bat vânturi multe și aspre prin Bărăgan. Stepa întinsă răscolește drumul ciulinilor. Vara, secetă și furtuni de praf. Iarna, crivăț și geruri năprasnice. Mișu de la Barieră își face loc și taie cu paleta lui pentru trenuri suhoveiul, vântul cel negru aducător de secetă, băltărețul cel mai ușurel, crivățul și viforul iernii.

Până și numele Bărăganului vine de la vânturi. Buragan / turcescul vifor, vârtej sau furtună.

Din primăvară devreme până târziu la sfârșitul iernii, Mișu stă la Barieră și face semne cu paleta lui în timp ce trenurile trec prin haltă de parcă ea nici măcar nu ar exista.

De-a lungul anilor, oamenii au început să se apropie cu casele de mica haltă. Cei mai mulți dintre ei sunt venetici. Unii au murit. Au născut însă multe femei. Casele s-au ridicat și s-au înmulțit.

Când a venit prima dată aici, era doar el și Bărăganul ce își rostogolea ciulinii a pustiu.

Mișu stătea în fața casei cu mâna streașină la ochi și măsura depărtarea. Știa că nu vine nimeni. Nu aștepta deci pe nimeni. Doar privea hăt spre departe. Cât să măsoare locul. I se părea că îmblânzește astfel pustietatea.

Era într-o toamnă abia începută. Prin septembrie. Ploua și el ieșise cu pelerina pusă peste uniformă, să aștepte acceleratul de noapte de la București. Mai era până la venirea trenului.

Soarele cădea dincolo de cortina de aburi a ploii. În amurg se înroșise câmpul și mirosea a pământ ud. Dinspre linia orizontului – ruptă parcă din discul cel roșu al soarelui – venea spre el o femeie. Venea peste câmp, de departe. Venea spre el și Mișu a înțeles. Cea care venea peste câmp în lumina aia roșie a soarelui la amurg avea să fie femeia lui.

Mulți bărbați stau ca boii când văd o femeie și simt că este a lor. Le e teamă. Se sperie sau se gândesc că li se pare.

Când fata l-a privit cu ochii ei codați și negri, ceva s-a rupt în Mișu de parcă ploaia ar fi intrat în el și ar fi ridicat acolo o casă.

În casa transparentă din sufletul lui Mișu – casă cu perdele de ploaie și arome de pământ ud – a intrat femeia aceea ruptă din discul soarelui la amurg.

Anii au trecut încet. Fără grabă. Niculina venea mereu și pleca întotdeauna.

*

Timofte a ajuns în mica așezare de lângă calea ferată, venind de foarte departe. Tocmai din Cuțarida Bucureștiului. Locuise un timp în Mahalaua Dracului, la Filantropia. Cum a ajuns din București în mica așezare din Bărăgan, nici el nu mai știe. Omul își luase lumea în cap.

Venise mânat de sărăcie și de moartea nevesti-sii. Trăgea după el o fetiță blândă și tăcută, care nu îi ieșea din vorbă.

Pe vremea aceea, erau doar câteva case în sat. Destul de aproape de calea ferată. Tăiai câmpul și ajungeai la haltă. Fetița era fericită. Îi plăceau trenurile.

Una dintre case era goală. Murise baba care a trăit acolo. Nu mai avea pe nimeni. Rămăsese în urma ei – în grija nimănui – casa cu agoniseala de o viață a bătrânei.

Timofte s-a dus la primărie și – după ce le-a povestit cum stă treaba cu el și le-a arătat ce acte avea – l-au lăsat să stea în casa bătrânei Alexandrina. Plătea o chirie de nimic statului care luase casa în lipsă de moștenitori ai bătrânei. Și-a făcut singur un fel de căruță la care se înhăma chiar el. Umbla astfel prin sate să vândă tot felul de mărunțișuri pentru bucătării: oale, cratițe, tacâmuri și alte asemenea.

Trăiau și el și Niculina din bănuții pe care îi câștiga vânzând mărunțișuri. Greu, dar trăiau.

Vecinii erau buni. Se ajutau între ei. Niculina a mers la școală cu internat, la oraș. S-a întors și a devenit bibliotecară în sat. Ea însăși a ridicat biblioteca. Într-un fost depozit de lemne. Oamenii s-au bucurat și au ajutat-o cu toții. Veneau mulți și din satele vecine după cărți. Băteau drum lung, dar li se părea că merită.

Cu salariul fetei și cu ce bani mai scotea Timofte de pe oale și cratițe, viața le mergea înainte cu capul sus.

În cele două camere ale casei se simțea mâna de femeie tânără și gospodină. Timofte era mulțumit. Venise dintr-o groapă de gunoi a Bucureștiului. Dintr-un bordei cu hârtie lipită la ferestre în loc de sticlă. Dintr-o groapă în care oamenii trăiau gata morți, plini de boli și de bube. Printre hoituri de animale, câini sălbăticiți și turbați de foame, copii lepădați pe margine de șanț, șuți și cuțitari născuți vagabonzi și crăpând în cel mai bun caz prin pușcăriile ce li se păreau un loc de odihnă.

În casa din Bărăgan rămasă de la bătrâna Alexandrina, printre lucrurile ei adunate în timp, cei doi – bărbat și copil – s-au pus pe picioare și au trăit mulțumiți și împăcați cu viața lor.

Acolo, în casa aceea mică, Niculina a crescut și s-a făcut fată. Apoi Mișu de la Barieră a făcut-o femeie. Timofte știa, dar tăcea. Era în firea lucrurilor. Poate o va lua de nevastă. Poate va veni cu burta la gură într-o zi. Le vor trăi pe toate cum vor putea. Împreună. Ei doi.

Mișu de la Barieră era un om singur. Timofte nu credea că o va lua de nevastă pe Niculina lui. Fata îl iubea. El nu putea să se bage. L-ar fi urât. O lăsa deci în voia ei. E fată deșteaptă. Îi va trece și îl va uita sau se va sătura într-o zi de nepăsarea bărbatului și nu va mai merge la Barieră să îl caute.

O vedea gătind uneori pentru băiatul ăla al ei. Îi amintea de Aneta, maică-sa. Se vede când o femeie iubește bărbatul pentru care face mâncare. După cum mângâie cuțitul. După cum amestecă în oală. După cum privește legumele și presară mirodeniile. Îi era drag să își privească fata iubind un bărbat și gătind pentru el. De aceea o lăsa în pace. Și – trebuia să recunoască – Mișu de la Barieră o iubea. Nu era vreun golan care își bătea joc de fata lui. Era însă bătut de vânturi și prea sălbăticit de singurătate. Nu credea că își va părăsi singurătatea ca să îi stea alături Niculinei.

Cel mai mult îi plăcea lui Timofte când venea frigul și ei doi stăteau în căsuța cea mică, iar geamurile se abureau de la căldură. Atunci i se părea că a ajuns tare departe: de la casele pline de igrasie și jegoase din Cuțarida care se întindea la marginea Griviței din București, la casa cu velințe colorate, strălucind de curățenie și de lucruri frumoase. La căldura cu miros de bunătăți gătite de fiică-sa. Casa albă și mică plină cu lucruri cusute de mâna Niculinei. Casa lor din mijlocul Bărăganului. Tăiai câmpul și ajungeai la calea ferată.

Zgomotul pe care îl făceau trenurile în goana lor era ca un fel de muzică pentru ei. În același timp, le știau deja pe fiecare în parte. Își făceau viața de zi cu zi după ele.

Și toamna îi plăcea tare mult lui Timofte. Când se adunau roadele și oamenii o duceau cel mai bine din tot anul. Îi plătea atunci băcanului Pandele datoria de pe Caiet. Ciocnea un țoi cu vecinii, la crâșmă. Povesteau molcom și lumina aceea aurie a toamnei îi legăna și îi ținea în brațe luându-le din griji. Cel mai mult iubea Timofte amurgurile de toamnă! Dulcea lor tristețe parfumată și aducătoare de povești vechi despre iubiri care n-au fost să fie și de povești noi despre oameni care își vor trăi viața împlinindu-și visurile. Căci nimic nu e pe lumea aceasta mai de preț decât visurile omului! Nici măcar momentul împlinirii lor. Precum niște ramuri de aur împletite cu har sunt visurile oamenilor! Ele ne transformă pe toți în copaci uriași cu coroanele până la cer.

La toate acestea se gândea Timofte din Cuțarida stând în pragul casei lui din mijlocul Bărăganului, de unde numai ce tăiai câmpul și ajungeai la calea ferată.

Mirosea a vinete coapte și a cazane în care se învârteau zacuște. Aromele veneau din vecini, de la coana Zoe a lui Stere Frizerul. Niculina punea împreună cu ea conserve pentru iarnă. Se auzeau râsetele femeilor pregătind borcanele și pături ca să le acopere după ce le umpleau.

O auzea pe Niculina lui râzând și hohotele de râs ale fetei lui îi umpleau inima de bucurie.

Când poarta cea mică de la intrare s-a deschis și Timofte l-a văzut pe Mișu de la Barieră în curte, a înțeles imediat că va urma o toamnă cu nuntă și mese întinse, cu muzici de chitare și voci de oameni fericiți.

*

În mica așezare din Bărăganul Brăilei oamenii erau mai toți venetici. Fiecare a adus cu el obiceiuri de pe unde a venit. Legenda spune că locul ar fi prins viață într-o iarnă cu crivăț năprasnic, cum numai prin Bărăgan se întâmplă.

Se spune că în iarna aceea o mireasă ar fi căzut din sania trasă de cai a mirelui. Țipetele ei au fost acoperite de vifor. Nuntașii beți. Mirele beat și el.

Tot legenda spune că ar fi salvat-o un bărbat care își ridicase o casă mică în pustiul Bărăganului, sătul de oameni și dornic să lase lumea departe.

Cei doi au rămas împreună. Cel care a fugit de oameni i-a strâns până la urmă pe toți în jurul lui.

Odată cu timpul, s-au adunat mulți, din toate părțile. Mai ales după ce a apărut calea ferată.

Astfel s-ar fi ridicat mica așezare din Bărăganul Brăilei.

*

De mirare că l-a văzut în curtea lui taică-su pe Mișu al ei, Niculina căzu ca lovită de trăsnet lângă cazanele din curte în care fierbeau de zor zacuște și dulcețuri. Fata habar n-avea că Mișu urma să vină și să o ceară de la taică-su.

Zoe a Frizerului Stere aduse repede din casă o sticluță cu odicolon și îi dădu fetei pe frunte și pe la nas, în timp ce îi descânta de deochi:

Pasăre albă codalbă din cer picată

trei picuri de apă

trei de vin

de-o fi deocheată de femeie

să-i crape țâțele,

să-i curgă laptele

să calce pe piatră neagră

deochiul ei să-i treacă.

Pasăre albă codalbă din cer picată

trei picuri de apă,

trei de vin,

de-o fi deocheat de bărbat,

să-i crape boașele,

să-i curgă sângele,

să calce pe piatră neagră,

deochiul ei să treacă."

și

Ieși deochi dintre ochi

în gene,

din sprâncene,

din trunchi,

din rărunchi,

din creștetul capului,

să rămână curat,

luminat,

ca argintul strecurat,

ca de Maica Precistă din cer lăsat.

După ce Niculina și-a venit în fire, au lăsat-o să stea întinsă în casă pe pat, iar Coana Zoe și Stere Frizerul s-au dus la vecin. Chipurile, să țină loc de părinți ai lui Mișu, pentru cerutul fetei de la Timofte din Cuțarida.

Mișu ar fi putut foarte ușor și repede să o fure pe Niculina, așa cum se obișnuia prin partea locului deseori, înainte de nuntă. Însă bărbatul simțea că ar fi mai omenos față de tatăl fetei – care știuse tot timpul despre ei doi și tăcuse – să meargă și să îi ceară mâna. Vorbise cu cei doi din vecini să vină cu el la Timofte, să îl ajute să ceară fata. Vor face nuntă de oameni adevărați și în rest nimic mai mult. Vor trăi. Împreună.

Ce au vorbit și ce nu, încă din ziua aceea de septembrie, cei doi bărbați au trimis stolnicii cu ploști cu rachiu ca să îi cheme la nuntă pe cei câțiva oameni din mica așezare a Bărăganului.

Stolnicii mergeau din casă în casă, le întindeau plosca să bea din rachiu și cei care acceptau însemna că primeau invitația la nuntă.

Pe femei le chemau la găini. Cum nu existau nici soacră mare, nici soacră mică, femeile s-au strâns repede și au hotărât că vor găti tot ce trebuie pentru masa de nuntă pe care o vor întinde duminică în curtea școlii, lângă biblioteca Niculinei.

Bani pentru masă vor pune toți mână de la mână. Și pentru miri de asemenea. Doar au crescut amândoi sub ochii lor! Mirii erau de mulți ani împreună, doar că nu locuiau sub același acoperiș. Toți știau și toți așteptaseră cu răbdare ca Mișu de la Barieră să își învingă frica de femeie și dragostea aceea a lui păguboasă de singurătate, astfel încât să o ia pe Niculina de nevastă.

S-au hotărât până la urmă ca joi, înainte de nuntă, să se strângă femeile și fiecare să aducă de-acasă din curtea ei câte o găină. După obicei. Le vor tăia, le vor opări și jumuli, iar vineri le vor fierbe și prăji pentru nuntă.

Tot vineri, când vor face fripturile, femeile vor înfășura de asemenea și sarmalele pe care le vor fierbe de sâmbătă.

Sâmbătă seara, prietenii lui Mișu de la Barieră se vor strânge la casa lui de la gară, cu doi brăduți împodobiți – unul pentru mire și celălalt pentru mireasă – și îl vor bărbieri cu sapa și toporul, în hohotele de râs ale celor din alaiul mirelui.

Acasă la Niculina – în aceeași seara de sâmbătă – va veni Coana Zoe a Frizerului Stere, împreună cu alte fete și femei din zonă.

Coana Zoe va fi nașă de nuntă. Cei doi aveau să le ofere mirilor ca dar de nuntă atenansa din curte, din locul care dădea spre casa lui Timofte din Cuțarida. Astfel, mirii vor avea casa lor cu două camere, bucătărie mică și un petic de grădină cu flori și legume. Ba chiar și cu boltă de viță-de-vie. Numai să se iubească și vor putea trăi cuminți acolo până la moarte dacă vor dori! Cei doi nu au copii, deci privesc tinerii de parcă ar fi chiar ai lor.

Sâmbătă deci, Nașa Zoe va face închinatul betelii. Îi va aduce Niculinei voalul de mireasă pe care îl va purta a doua zi. Fetele și femeile care veneau cu ea vor pregăti și aduce cu ele batiste și flori bune de pus nuntașilor la piept.

Duminică de dimineață, prietenii din sat ai lui Mișu de la Barieră vor merge cu vestirea la casa Niculinei. Îi vor duce trusoul din partea lui Mișu. În trusou vor intra rochia, pantofii și celelalte daruri.

Niculina le va da băieților: pantalonii, costumul, pantofii, cravata și cămașa pentru mire.

La prânz, nuntașii vor ajunge la casa lui Mișu, îl îmbracă și îl duc înainte de toate la casa lui Stere Frizerul, nașul de căsătorie. În fața alaiului, chiar în primele rânduri, va fi jucat bradul de nuntă. Mișu îi va da Coanei Zoe buchetul de nuntă, apoi vor trece la casa miresei la logodnă. Acolo, Timofte din Cuțarida și ceilalți bărbați rămân în curte, în timp ce Nașa Zoe și celelalte femei intră în casă, îmbracă mireasa și îi pun voalul de nuntă pe cap.

În timp ce nașa Zoe îi va pune Niculinei voalul pe cap, lăutarul Stănică și băieții lui îi vor cânta Ia-ți mireasă ziua bună. Stănică și lăutarii lui, băieți cu sufletul cât luna plină, le va cânta fără plată, e știut că sunt oameni sărmani de-ai lor. Le vor fi îndeajuns doar niște pachete cu mâncare gătită și ceva provizii pentru cămările lor de acasă. Sunt vremuri aspre pentru toată lumea.

După ce Niculina va fi îmbrăcată de nuntă, femeile vor deschide ușa, iar Mișu va putea intra în casă, unde îi va da acesteia buchetul de nuntă. Vor ieși apoi împreună, în timp ce nașa Zoe va rupe deasupra capetelor lor din colacul de nuntă, chiar în pragul casei. După aceea, va arunca în semnul crucii bucățile de colac. În patru laturi. Nuntașii se vor înghesui să prindă care cum vor putea din bucățile acelea.

În timp ce Stănică le va cânta la acordeon, vor ieși toți să joace în fața casei hora miresei. Marieta, una dintre prietenele Niculinei – care va fi domnișoara ei de onoare – le va pune nuntașilor la piept câte o floare pregătită anume pentru ei.

Apoi vor merge în curtea școlii unde vor fi întinse mesele pentru nuntă. La final se va striga darul.

Vor dansa toți în fața casei lui Timofte nuneasca pe care Stănică Lăutarul o va cânta special pentru nașul Stere Frizerul:

Ia mai zi, măi nune mare,

C-ai o fină ca o floare

Și un fin ca un păun

Să trăiești, să mai cununi.

În mijlocul horei va fi pusă o găleată mare cu apă pe care, la sfârșitul nunții, mireasa Niculina va trebui să o verse.

Nu vor uita să arunce bradul împodobit de Mișu pentru Niculina, pe casa ei. Cică dacă va rămâne pe casă, familia va rezista. Dacă va cădea, căzută va fi și familia.

După toate acestea, se va merge la biserică pentru slujba religioasă. Părintele Emanoil îi primește cu bucurie și îi va cununa după tot tipicul.

Abia după toate acestea se vor duce la adevărata nuntă. Cică tot ce a fost până acum a fost doar logodna.

Spre sfârșitul petrecerii, una dintre stolnice va juca găina. Adică va intra dansând în acorduri de geampara, purtând în mâini o tavă uriașă pe care va sta o găină friptă cu cap cu tot. Găina va fi împodobită cu tot felul de panglici și fructe. Va fi oferită nașilor pentru o sumă de bani negociată în râsetele privitorilor.

Se vor dărui tuturor nuntașilor ștergare din partea mirilor. Un stolnic va striga în gura mare darul, începând cu cei apropiați până la simpli nuntași.

La final vor face legătoarea. Nașa Zoe îi va da jos vălul Niculinei și îi va pune un batic simplu. Apoi femeile vor dansa cele trei hore ale miresei, în fața casei.

Nunta se încheie cu adevărat de-abia luni, când se mănâncă ciorba de potroace. Odată cu petrecerea cu ciorbă de potroace are loc închiderea oficială a nunții.

În sâmbăta de după nuntă vor face un parastas pentru cei plecați dintre vii. E un bun prilej ca tot ce a rămas de la nuntă – fripturi, cozonaci, vinuri și țuică – să fie folosit cum se cuvine.

Și uite așa au pus la cale o nuntă care urma să țină cinci zile. Se nimerise să fie venit în vizită și Cezar, băiatul Poștașului Simion. Prietenul cel mai bun al lui Mișu. Lucra la o băcănie de pe Strada Mare a Brăilei. Vindea măsline din butoi, icre negre din putini groase, fripturi pe funduri de lemn și câte și mai câte. Va da și el o mână de ajutor. Va aduce câteva pachete cu delicatese pentru masa de nuntă.

Toți s-au strâns să pună mână de la mână. Niciunul nu a dat înapoi.

Niculina și Mișu de la Barieră s-au privit cu blândețe și au zâmbit spre soarele cel roșu aflat în amurg. Vor avea și nuntă și casă nouă și oameni buni în jurul lor! Ce contează că rochia de nuntă a Niculinei va fi făcută de Țața Viorica din niște perdele vechi. Că de fapt costumul de mire e o flendură de împrumutat. Că ghetele lui Mișu erau peticite, iar pantofii Niculinei erau vechi și purtați de nu se știe câte femei înaintea ei și că drumurile erau noroioase, iar casele palide adăposteau oameni trudind din greu, cu mâinile lor, pentru ziua de mâine.

Lumina gălbuie a toamnei ungea cu miere sufletele tuturor. Bărăganul Brăilei era liniștit. Prin viile de la Trei Movile, spre Râmnicelu, mărăcinii spuneau deja povestea celor doi miri și a nunții lor care urma să aibă loc în curând.

Pe drumul șerpilor, dincolo de râul Buzăului, pe lângă pădure prin Racovița, de asemeni. E septembrie în toată lumea și în mica așezare din mijlocul Bărăganului Brăilei. Printre sălcii se strecoară soarele blând, printre gutui și prin stufăriș. Arșița verii s-a stins. De acum, funigeii încep să își spună poveștile.

Lanuri de floarea soarelui, grâu, porumb și mei tătăresc. Spicuri de mohor copt mângâind corola toamnei. Parcă ai fi la marginea lumii, în Bărăganul Brăilei. Printre dropii, coviltire de căruțe ce duc spre niciunde, oameni bătuți de soartă, pir, cimbru, cucută, busuioc sălbatic și zambile de toamnă.

Toamnă de miere acoperită de cețuri aurii și răcoroase. În adâncul ei, Mișu de la Barieră și Niculina a lui Timofte din Cuțarida se pregătesc de nuntă.

*

Trecuseră aproape două luni de la nuntă. Era în brumar, de ziua Sf. Mina, Ziua Tâlharilor. Pe 11 adică. Până spre Ziua Lupului, la Martinul cel Mare, Niculina a muncit în mica bibliotecă a satului. A pus totul în ordine. A făcut inventarul cărților. Se apropia Lăsatul Secului de Crăciun. După nunta din septembrie, Mișu de la Barieră și Niculina s-au luat cu grijile casei. Și-au vorbit puțin. Aveau multă treabă.

Le era bine. Timofte era mulțumit. Cămara era îndesată cu borcane pântecoase și cu din cele mai micuțe. Cu zacuscă, magiunuri de corcodușe, prune și caise, cu mieji de zarzări pisați. Murături bine chivernisite, bune pentru cărnurile iernii. Viforul putea să vină! Îl va aștepta cu țuică fiartă pe masă și cu râsetele celor doi tineri care se auzeau de peste gard.

Bărăganul cel cu o margine în Dunăre și una în înaltul cerului e acum casa lor. În nopțile bătute de vânt, căldura casei devine o adevărată binecuvântare.

Timofte se gândește deja la cum le va spune nepoților povești despre sănii trase de cai. Sănii care trec prin Bărăgan împresurate de lupi în goană.

Timofte din Cuțarida se gândește la cum copiii îl vor privi cu ochi mari, iar el va râde în sinea lui, fericit. Le va coace mere și porumb pe plita sobei. Va fi cald și în casă va fi o lumină molcom roșiatică de la flăcările din sobă.

Lui Timofte i se face foame gândindu-se la merele coapte iarna pe plită. Se uită în coșul lăsat de Niculina și găsește vărzare, prune fierte, găluște cu crupe de porumb. Pe sobă mai e niște musaca făcută ieri. Îi e îndeajuns.

Toate s-au înșirat ca mărgelele roșii vândute la iarmaroc. Pe ață. Mișu mergea zilnic la Bariera lui și mâna trenurile mai departe în drumurile lor prin lume. Trenurile treceau ca de obicei. Nepăsătoare.

Niculina cu mica ei bibliotecă din comună. Printre cărți, povestind cu copiii. Ocupată cu treburile casei mai mereu.

Timofte cu căruța lui plină de oale a prins vreme bună și mușterii mulți. A reușit să pună deoparte ceva bănuți.

Iarna cu crivățul ei putea să vină!

Încet-încet însă, frigul începea să piște mai tare din oameni. Lumina gălbuie, de aur blând a Bărăganului toamna, trecea spre un galben pal cu tresăriri de arcuș ce cânta a durere. Stănică Lăutarul o prindea uneori pe strunele lui și oamenii se opreau să îl asculte cu mâna la gură. Nimeni nu știa de unde deprinsese omul muzicile acelea. Vioara lui cânta despre o lume pe care ei nu o văzuseră niciodată. Dar și în lumea aceea erau oameni, iar durerea și dorul și libertatea se resimt deseori la fel, indiferent de case, de meleaguri, de averi.

Într-o zi, Niculina l-a întrebat pe lăutar ale cui sunt melodiile pe care le cântă pe înserat la crâșma lui Pandele.

Apoi, într-o seară, a aflat.

Se spăla la lighean, în căldura casei, lângă sobă. Mirosea a săpun roz parfumat primit de ziua ei cadou de la Cezar – băiatul Poștașului Simion – care lucra într-o băcănie din Brăila, pe Strada Mare. A flori de salcâm mirosea săpunul cel roz. A trandafiri și a nuferi. Așa cum numai Brăila mirosea.

S-a îndreptat de spate luată prin surprindere. Înaltă, cu sânii goi și pietroși pe care apa înspumat-parfumată se prelingea dându-i străluciri de femeie gata de dragoste. În ușă, un bărbat cu ochi negri și fața albă precum zăpada care era pe drum spre ei, pregătită să acopere mica lor așezare în câteva săptămâni.

Niculina nu s-a speriat. Nu și-a acoperit sânii cu mâinile și nu s-a încruntat. Doar l-a privit pe bărbat în ochi. A intrat în irișii ochilor lui și nu a mai ieșit de acolo. După o săptămână, erau la Brăila împreună. Fugiți amândoi în lume.

Dar povestea aceasta nu e despre bărbatul care și-a găsit femeie pe potriva lui într-o casă mică și sărăcăcioasă din Bărăgan.

Când cei doi au trecut în amurg peste câmp, să ia trenul către Brăila, Mișu de la Barieră i-a văzut. Și Niculina l-a văzut. S-au privit amândoi în tăcere. Niciunul nu a spus nimic.

În urma ei, Mișu a oftat ușurat. Oftatul acela de ușurare l-a făcut să înțeleagă că nu voia nimic altceva decât să se întoarcă în mica lui căsuță din haltă. Își iubea prea mult singurătatea cu trenuri care treceau pe lângă el nepăsătoare.

Târziu în noapte, după ce Mișu a văzut-o pe Niculina urcând în tren cu bărbatul cel nou al ei, Timofte l-a întrebat unde e fiică-sa.

S-a dus peste câmp, i-a răspuns Mișu râzând.

Aveau să divorțeze curând. Peste puțin timp, cei doi fugari l-au luat pe Timofte în casa lor cea mare de la Brăila.

Oamenii din mica așezare din Bărăgan au vorbit ani la rând despre nevasta fugită în lume a șefului de gară. Cei de atunci au murit. Alții s-au născut, luându-le locul. Povestea fugarilor s-a tot dus din gură în gură.

Bărbatul cu care plecase Niculina era un dirijor de prin Brăila. Un om bogat, cu studii făcute la Conservatorul din Viena. Compozitor. El a fost cel care a compus melodiile pe care Stănică Lăutarul le cânta la crâșma lui Pandele pe înserat, când oamenii treceau pe acolo, obosiți de munca de peste zi, pentru un țoi de rachiu băut pe fugă. Melodii care le sfâșiau sufletul și le povesteau țăranilor despre o lume pe care ei nu o văzuseră niciodată.

Niculina a trăit ani mulți lângă bărbatul ei. Până la capătul vieții lor au fost fericiți. Ce le-a fost dat să trăiască au trăit. Împreună. Patima cărnii, dacă e învelită în dragoste și bună înțelegere, țese drumuri lungi înainte.

Cei doi s-au iubit fără încetare și fără întrebări. Nu au avut copii. Nici nu și-au dorit.

Timofte a închis ochii cu tristețea de a nu avea nepoți, dar cu bucuria de a ști că fata lui e fericită lângă străinul acela care cânta la vioară mai bine decât Stănică Lăutarul. În adâncul lui, era însă convins că Stănică era un muzicant mai bun. Asta pentru că lăutarul știa să cânte la acordeon. Orășeanul nu știa!

Mișu de la Barieră nu s-a mai însurat niciodată. Nu pentru că ar fi rămas nefericit după povestea cu Niculina, ci pentru că își iubea prea mult singurătatea din mica lui haltă.

În căsuța de lângă șina de cale ferată – desprinsă de restul așezării și înconjurată parcă de un pustiu imens – Mișu visa uneori la o femeie a lui. Aceea nu era însă Niculina, ci o călătoare din trenurile care treceau pe lângă el nepăsătoare, în fiecare zi.

Călătoarea chiar existase. A văzut-o cum stătea agățată de scara trenului. Purta o rochie din mătase tivită cu dantelă și pantofi din catifea de culoarea purpurei. Ținea în brațe un buchet uriaș de trandafiri roșii, imperiali, împletiți cu floarea miresei cea precum steluțele albe ale fulgilor dintr-o ninsoare abia începută.

Femeia l-a privit și a început să râdă tare, de parcă îl chema la ea. Apoi i-a aruncat în brațe buchetul de trandafiri și floarea miresei. Mișu l-a prins. Trenul s-a tot îndepărtat până locul a rămas gol. De parcă nimeni nu trecuse vreodată pe acolo și nici nu urma să mai treacă.

Mișu de la Barieră a intrat în căsuța cea mică și albă, cu ramele ferestrelor vopsite în albastru. A pus trandafirii într-un borcan. Borcanul l-a pus în fereastră.

Ani de zile florile au luminat – uscate – la fereastră, calea trenurilor.

De atunci, bărbatul a privit cu luare aminte spre ferestrele vagoanelor, închipuindu-și că poate la una ar putea apărea oricând imaginea femeii cu trandafiri și rochie din mătase.

Uscate și pline de praf, florile din buchet au prins o frumusețe aproape nepământeană. Era ascuns în ele sufletul lui Mișu, împreună cu toate visurile lui de bărbat din ce în ce mai bătrân. Și singur.

Gurile oamenilor au schimbat povestea. I-au despărțit pe cei doi fugari. Legendele din sat spun că muzicantul i-ar fi lăsat de izbeliște pe Niculina și pe Timofte în mijlocul iernii, la Brăila, pe Strada Mare. Cei doi s-ar fi întors în sat cu o sanie trasă de cai. Iarna era grea. Nămeți uriași, acoperiți de întuneric. Viforul șuiera înfiorător. I-au înconjurat lupii și ăsta le-a fost sfârșitul.

Niculina ar fi căzut cică din sanie și a fost sfâșiată de lupi în timp ce viforul îi acoperea strigătele.

Timofte din Cuțarida a încercat să dea foc hainelor ca să țină lupii la distanță, să îi sperie. Sania a luat foc. Din bătrân a rămas doar cenușa spulberată de-a lungul Bărăganului.

Astfel spune gura povestitoare a lumii că ar fi murit cei doi călători prin viață și prin noaptea de iarnă și stepă a Bărăganului.

Cu siguranță, Timofte ar fi zâmbit mulțumit la auzul poveștilor despre ei. Ar fi fost bucuros să le povestească nepoților pe care nu i-a avut.

De atunci – spun tot oamenii-povestitori – peste Bărăgan se vede uneori, în amurgurile de toamnă târzie și de iarnă, trecând o femeie. E Niculina – o femeie care trece peste câmp în amurg.