Într-un peisaj tot mai distopic al învățământului românesc contemporan, figura profesorului suplinitor, cândva marginal, tranzitoriu, anonim chiar, devine, printr-o răsturnare grotescă a ordinii pedagogice și a legilor date peste noapte, protagonistul tragicomic al unei reforme în chip de tăvălug: legea Bolojan. Dacă înainte acest actor secund trăia la umbra temporarului, cu speranța unei stabilități promise la orizontul vreunei titularizări iluzorii cu 10 sau de la 9 în sus, prima notâ pe județ și eventual cu un doctorat început, astăzi el este convertit în ax central al unei retorici manageriale care confundă școala cu o uzină și catedra cu o bandă de montaj sau cu un tabel Excel.

Profesorul suplinitor, supranumit în cancelarii "nomadul catedrei" sau "turistul fișelor postului", ori ,,cel tânăr" este individul care, în virtutea unei absurdități administrative normalizate, parcurge zeci de kilometri zilnic pentru a preda limba română dimineața la Valea Ursului, după-amiaza în Târgu Ocna ori la Onești și seara în Strugari, încheind glorios ziua cu o meditație neoficială online ca să-și permită o cartelă de tren pentru săptămâna viitoare. Legea Bolojan, cu ale sale intenții contabile de optimizare a resurselor umane și de reducere a pseudo-deficitului bugetar, îl transformă pe acest actor precar într-un agent multifuncțional al sistemului, obligat să presteze douăzeci și două de ore didactice săptămânal, ca într-o comedie a absurdului în care exigențele pedagogice sunt invers proporționale cu timpul acordat reflecției sau pregătirii și se aplică intens doar pentru unii candidați, vinovați că s-au născut mai târziu. Identitatea suplinitorului capătă, astfel, trăsături contradictorii: este simultan un salvator al sistemului, căci fără el, ruralul ar intra în colaps educațional și un anonim fără drepturi reale, fără continuitate, fără recunoaștere. El este, parafrazându-l pe Cioran, un martir fără glorie, un sclav voluntar într-un sistem în care logica performanței este substituită de logica acoperirii posturilor. Cu toate acestea, în discursul oficial, suplinitorul nu este nici marginalizat, nici compătimit: el este transformat în resursă umană, adică într-un mecanism interșanjabil, cu sarcini măsurabile, dar cu drepturi invizibile.

În epoca Bolojan, el devine profesorul polivalent, scos din sistem fără drept de apel, care a învățat pe rupte pentru un examen unde metodiștii au tăiat în carne vie fără să se uite la actuala realitate din școli, capabil să predea nu doar limba română, ci și franceză, educație muzicală și uneori chiar TIC (cu condiția să dețină o tabletă funcțională și o conexiune la internet pe hotspot personal) - societatea socialistă multilateral dezvoltată, cam așa sună standardele actuale! El nu mai este întrebat ce specializare are, nici dacă e disponibil pentru completări, expresie tehnocrată care echivalează cu a fi disponibil pentru epuizare, stres și cel mai probabil exod de populație. Într-o zi predă într-o școală înfrigurată în alta într-una în care elevii n-au manuale (actualizate), în alta în care directorul îl confundă cu noul om de serviciu și îi spune că are puține ore și nu este nevoie de el. La final, este evaluat pentru implicare, inovație metodologică și respectarea sarcinilor din fișa postului.

Desigur, totul se desfășoară sub semnul echității și meritocrației, așa cum ne promite cu emfază retorica reformistă. Legea Bolojan instituie, de fapt, o formă de meritocrație inversă: cine rezistă fizic și psihic la 4 școli, 3 directori, 2 normative în conflict și 1 microbuz defect este, implicit, apt să fie evaluat favorabil pentru o eventuală continuitate pe post, fără a i se spune că în 3 ani școala se desființează fără a fi nevoie de lege.

Ironia supremă constă în faptul că acest profesor suplinitor este adesea mai calificat, mai pasionat și mai vizibil decât unii titulari care au confundat stabilitatea cu veșnicia și norma cu un certificat de impunitate profesională. Și totuși, în ciuda sacrificiului, a efortului, a strategiei didactice rafinate, el nu beneficiază de protecția sistemului, ci de eterna promisiune că la anul vor fi posturi mai bune, nici măcar titularizabile.

Portretul său, în fond, este cel al unui Sisif modern, condamnat să urce zilnic muntele incompetenței administrative, doar pentru ca a doua zi să o ia de la capăt. Cu zâmbetul didactic standardizat, cu vocea răgușită de la predat simultan la două clase, cu nervii în gât de la clasele cu probleme și sătul de amenințările părinților care, unii dintre ei, știu mai bine să predea decât oricare alt cadru din școală, cu mapa de portofoliu din care mai cad uneori foi de observație la lecții, el este emblema unui învățământ care confundă reforma cu austeritatea și pedagogia cu supraviețuirea.

În acest context, profesorul suplinitor nu mai este doar o funcție, ci o formă de rezistență a cărui speranță nu moare nici dacă dă examenul de 17 ori, după cum și cunosc un caz. Prin prezența lui încăpățânată la catedră, prin asumarea rolului de substitut al unei stabilități absente, el devine mărturia vie a faptului că învățământul românesc rezistă nu prin legi eficiente, ci prin excepții umane și excepții de la regulă. Dar ce să faci într-un sistem unde viabilitatea și continuitatea se dau pe bază de număr de copii sau în termeni de argou: cui vrem?

Mai jos, las povestea mea, ca profesor debutant:

Sunt doctorandă în primul an și în același timp profesor debutant de limba și literatura română și limba franceză. Sau, am fost... Am terminat, totodată, în paralel două programe de master, pentru amândouă cu modul pedagogic pentru a putea preda și la liceu, atât română, cât și franceză. Acum, se mai scoate o nouă anomalie în sistem, masterul didactic.

La început am predat la două școli, având normă incompletă: prima cu 8 ore rezervate la 54 de km distanță, iar a doua în localitate la mine cu 3 ore vacante, la distanță de 33 km. Nu m-a întrebat nimeni: cu ce să îți completez norma? Între timp, am urmărit pagina Inspectoratului pentru completare de normă și am luat 8 ore de limba și literatura română, tot la distanță de 50 km. După aceea, m-am dus la școală. Am avut examene în primul an la doctorat și m-am întors acasă cu media 10. Am avut conferințe internaționale susținute, prezentări... Aveam pusă o oră într-o zi, vinerea. Nu m-a susținut nimeni în a învăța ce înseamnă predatul. Am avut curajul să mă întorc în fosta școală de unde am plecat ca elevă în V-VIII. Întotdeauna am fost pusă la zid de doamne sătule de sistem, comode în activitatea didactică. Mi s-a reproșat fățiș: lăsați-o mai moale! Ce poți să le spui celor de 40-50 de ani care știu ele mai bine cum să predea? Și aici intervine problema: facem studii ani de zile, avem o viziune nouă, ca tineri și vin asupra noastră oamenii sistemului, înrădăcinați atât de bine încât vor fi scoși doar fără viață de la catedră. Nu trebuie să ne fie teamă de pensionari, că azi, mâine, se mai dă o lege care să-i scoată afară cu forța din sistem. Adevărata problemă este generația 40-50, care știu ei mai bine cum merge treaba. La cafele, în pauze, la țigări, la inspecții cu mese întinse.

Când s-a terminat anul școlar, și mie, și copiilor, ne-a părut rău unii de alții. Parcă știam că pentru o vreme nu mă voi mai întoarce. Părinții s-au rugat să mă întorc: am primit mesaje, scrisori. N-am mai putut, fiindcă am învățat ca să dau un examen degeaba.

Adevărata problemă sunt copiii. Câți dintre voi v-ați gândit la copii și la părinții care fac sacrificii să vină la școală? Visați doar plăți cu ora, dar nimeni nu s-a gândit că cele 2 ore luate în plus nu vor mai fi tratate cu aceeași seriozitate. Și acum apar titularii care sunt dați afară pentru că școlile se comasează. Cei mai vinovați sunteți voi, pentru felul în care au ajuns copiii. Ne complăcem în situație că "n-ai cu cine" și analfabetismul funcțional a atins cote alarmante din cauza impasibilității. Când tinerii își fac treaba cum trebuie, și la materiile de 2 lei, îi atacați. Da, a celor care stau de ani de zile bine mersi pe la sate, cu funcții prin sindicate și instituții de conducere. Noi suntem cei mai vinovați, deoarece distrugem, împreună, viitorul copiilor. După aceea tot noi ne plângem. Puteți inventa o mie de mastere didactice, niciodată nu va avea legătură pedagogia cu ce se întâmplă, de fapt, în școală. Debutanții ca mine nu vor învăța decât pe propria piele să predea, în ciuda orelor voastre de asistență pe care le mai introduceți prin unele școli, de gura directorilor. Vreți oameni valoroși, dar le dați cu piciorul! Păcat de titularii care muncesc și au rezultate.

Acum vin niște inteligenți și îți demonstrează că munca ta nu valorează nimic. Ani de zile de pregătire, examene de tot felul, note de tot felul ca să ajungi la aceste rezultate. Și printr-un ordin de ministru, toate nopțile nedormite se anulează.