Kapka Kassabova, Elixir. In the Valley at the End of Time, Graywolf Publishers, 2023

A treia carte dedicată de autoare ținuturilor natale, după Frontiera și To the Lake, se numește Elixir. In the Valley at the End of Time și a fost publicată de Jonathan Cape, Graywolf Publishers, în anul 2023.

Ținta călătoriei este de data aceasta valea râului Mesta, în principal, cu o scurtă incursiune în valea râului Struma, ambele situate aproape de granița de sud-vest a Bulgariei cu Grecia, în regiunea Blagoevgrad, acolo unde se întâlnesc Munții Rodopi, Rila și vârful Pirin. De ce toate aceste detalii? Pentru că este o regiune foarte cunoscută de turiști, atât de cei care o tranzitează spre Grecia, cât și de cei care preferă stațiunile balneare sau de ski locale, precum Bansko, fără însă a cunoaște nimic semnificativ despre oamenii locurilor sau despre istoria acestora. Este un ținut de trecere, un ținut al luminilor și umbrelor, în care frumusețea și armonia naturii ascund dramele oamenilor care îl populează. Prin poveștile celor pe care îi întânește, autoarea scoate în evidență lupta lor cu adversitățile de tot felul, precum și rezistența ce îi caracterizează și un soi de seninătate și de înțelegere a esenței autentice a vieții ce nu se poate dobândi decât prin acceptarea și depășirea suferinței.

Majoritatea celor ce trăiesc în regiunea pe care o vizitează scriitoarea sunt pomaci, o comunitate formată din etnici bulgari în principal, trecuți la islam în timpul stăpânirii otomane. După destrămarea Imperiului și după seria de războaie în urma cărora regiunea Mestei a pendulat între diverse granițe, partea bulgară a pomacilor a fost supusă unei intense și brutale politici de uniformizare, deseori cu arma în mână, după cum povestesc urmașii celor care i-au căzut victime, culminând cu anii ’70 - ’80 ai secolului trecut. Rolul scriitoarei este de a aduna poveștile nespuse, de a sufla praful depus peste resturile rămase din distrugeri, cu scopul de a salva ce se mai poate din calea ultimilor barbari:

"The fact that those in power have been in the category of treasure hunter than chronicler made history rather feral. Neither justly cultivated, nor gone wild. It was down to individuals like Metko and I to wade through the remains, looking for what could be salvaged in the wake of the last barbarians" (p. 140).

Miza cărții este însă mai largă și mai profundă, în sensul că scriitoarea caută conexiunea omului cu natura în unul din ultimele locuri rămase sălbatice ale Europei:

"There was something going on in Pirin with giants. Giant trees, giant spirits, giant people, giant suffering and giant endurance" (p. 120).

Este un loc aflat însă în pericol din cauza exploatării excesive, a lăcomiei întreprinzătorilor, susținute de corupția autorităților:

"It was the cumin, the meadow, all that had happened here to animals, humans, plants and that he had witnessed, colluded with, fought against and accepted. Everything vibrated at the merest touch and made me want to save it forever. Re-wilding and re-peopling. It was about restoring a network of people and plants that understand each other" (p. 52).

Elixirul la care se referă titlul reprezintă o viziune alchimică asupra vieții, al cărei rost este, conform celor ce aspiră la sensuri mai profunde ale existenței, căutarea pietrei filosofale, nu un metal prețios, ci chintesența, anima mundi, constând în legătura profundă a omului cu natura, fondată pe respectul față de aceasta.

Cei care ilustrează cel mai bine această legătură sunt culegătorii de plante și vindecătorii, cei care practică medicina naturistă. Sursa de inspirație a autoarei pentru aceștia sunt bunica paternă și stră-mătușa: cu prima dintre ele mergea în copilărie în expediții de cules de plante în pădure; a doua domnește asemenea unei regine a hranei peste grădina de legume, peste împărăția conservelor de toamnă și peste o gospodărie care devine o imagine a abundenței:

"That place was not new - it was remembered from my Bulgarian childhood. That place was in the wild strawberry woods of the mountains and in the foraging expeditions with my paternal grandmother in the pre-Danubian countryside. (…) My great-aunt nearby had an edible garden under the grapevine that shaded the courtyard, and chicken and goats in the barn. (…) Yogurt jars fermented overnight, wrapped in newspapers, fresh cheese dripped in clothes, crates of apples rested for winter, bottles of elder cordial fizzed and honeycombed dripped into trays. She was always next to a bubbling pot or work bench where she rolled out pastry, beat up mayonnaise with warm eggs and peeled still-muddy vegetables for an oven roast. (…) And then there was the Making of the Jars in early autumn, a seasonal rite, when she sat regally on a creaky chair by a cauldron, boiling jars of goodies to seal them. (…) Nourishment was her talent and although she didn’t have children of her own, she was everybody’s favorite mother" (p. 15-16).

Într-un context global al dezastrelor climatice determinate de lăcomia și consumerismul omului modern, amintirile copilăriei, stimulate de viața din Scoția rurală, fac trimitere la un spațiu în care "totul devine mai clar" prin raportare la o viață autentică în mijlocul naturii. În felul acesta, autoarea utilizează călătoria în țara natală, în poveștile unor oameni legați de elementul vegetal, pentru a-și transmite mesajul.

Oameni precum Rocky the Enchanter, dar, mai ales, Kadrié și Gyulten ilustrează credința că prin legătura dintre uman și vegetal se manifestă de fapt conexiunea omului cu transcedentalul, că suferințele prin care au trecut, pe care le-au depășit (Gyulten se vindecă de cancer după ce își schimbă stilul de viață și apelează la remediile naturiste, Kadrié face față statutului de indezirabil din cauza dosarului politic al tatălui său) trebuie să aibă o semnificație mai profundă, simbolizată la nivelul cărții de elixirul alchimic. Plantele sunt în acest context personaje principale, instrumente de căutare și mijloace de comunicare între individ și natură, simboluri ce se doresc a fi descifrate, motiv pentru care ele fac obiectul unor legende și ritualuri pe care Kassabova le consemnează cu grijă și, uneori, le experimentează (capitolul "I Sever to Sever").

Vindecătorii fac dovada unei generozități de spirit deosebite, a unei renunțări la sine care derivă din adversitățile cu care se confruntă. Alish, fizioterapeutul orb, dobândește în ochii celorlalți, ai bolnavilor, o aură de magie datorită talentului său, însă acest fapt nu-l împiedică să cunoască singurătatea - chiar în mijlocul familiei, pentru care mai importantă este recompensa materială, deși Alish nu cere nimic pentru tratamentele sale. Munca sa nu se oprește niciodată, pentru că nici suferința oamenilor nu se oprește:

"In the folds of Black Mesta, in the laboratory of his being and out of prying eyes, Alish had transmuted his own pain and misfortune into something that glowed. He had produced his own philosopher’s stone. And whether people understood it or not, that is what they received, on top of his bodywork" (p.222).

Se sugerează în această carte, intenționat sau nu, diferite ipostaze ale feminității, din care transpare reziliența femeilor - bătrâne, tinere, mai mult sau mai puțin marcate de trecerea timpului, de căsătorie, de nașteri și de creșterea copiilor, de grija permanentă pentru familie:

"I pour the noble water over my head and the essence of water hits me: everything flows, everything runs away. We are the water running down heads and backs, and we are the women that never change even as we age. Our backs are like water. Our long hair, our short hair, our raven hair, our white hair, our thinning hair through which the scalp shows-our heads are soft and vulnerable under the water, yet indestructible. We have broken Berlin walls with our heads and we’re not done yet" (p. 249).

Alături de bunica și de străbunica scriitoarei, amintite în precedentul volum, Gyulten, Kadrié sau bătrânele vindecătoare cu plante și ritualuri sunt dovada că libertatea poate să existe și în prezența constrângerilor sociale și familiale, numai că se manifestă prin creativitate și spirit, atunci când nu se transformă în instrumente de impunere a autorității. Plantele și ritualurile secrete, dominate de simboluri magice și de incantații conturează un univers feminin în care protagonistele pot lăsa frâu liber firescului lor natural (de observat că una dintre cărțile pe care Kassabova le utilizează în munca de documentare este Femei care aleargă cu lupii, de Clarissa Pinkola Estés).

Ca în toate cărțile dedicate spațiului balcanic, filonul istoric joacă un rol important în evocarea poveștilor de viață din acest volum. Este o istorie care nu arată milă față de oamenii obișnuiți, dar, în același timp, una la care aceștia se adaptează, fără a renunța la identitatea proprie. Este cazul ciobanului din Birches (adaptare de către autoare a toponimului Breznitsa), al cărui nume și a cărui naționalitate au fost schimbate de patru ori pe parcursul a 50 de ani, de la cea macedoneană inițială, la sârbă, bulgară și iugoslavă, în jocul orgoliilor și al teritoriilor din regiune, fiindcă "nimeni nu scapă de istorie aici" (p. 120, trad. pers.).

De remarcat că este o carte scrisă pentru cititorii puțin familiarizați cu istoria Balcanilor, pentru cei care au nevoie de explicații pentru a înțelege implicațiile celor povestite aici, motiv pentru care, așa cum explică autoarea în Acknowledgements and References, denumirile locurilor, ale satelor și ale orașelor au fost traduse în engleză, o carte cu deschidere spre spații culturale mai largi, din nevoia de a face cunoscute probleme regionale prin contextualizare la nivel european. Raportarea individului din această parte a lumii la natura în mijlocul căreia trăiește este permanent comparată cu felul în care Occidentul înțelege natura, cu diferența dintre aceasta din urmă și sălbăticie.

Intensa melancolie ce se simte în tonul cu care este scrisă cartea, dar și în felul în care decurg viețile și poveștile oamenilor pe care îi întâlnește autoarea se reflectă de asemenea asupra ținuturilor vizitate/cercetate, pe care cu toții le iubesc cu o dragoste tragică, sfâșietoare:

"I cry because I’m bewitched by these singing mountains, this talking land blighted by greed that still rises to hum a perfect note. Orpheus’s head sang after being torn from his body. For these backs, these heads, these hard lives, these tributaries that crisscross the mountains like the lines on the bird-woman’s face, for the builders, the gatherers, the planters, the healers, the mushroom pickers, the small-scale farmers, the labourers, the cleaners, the caretakers, the emigrants who return and those who don’t" (p. 249).

Nota personală a însemnărilor este intensă. Introducerea subliniază motivația sezonieră a nomadismului autoarei, impulsul pe care căldura verii îl oferă vitalității ei, precum și semiletargia pe care i-o induce anotimpul rece. Cele mai semnificative însă pentru intuirea mecanismelor psihologice care îi determină căutările "elixirului" sunt visele pe care le are periodic și care o pun în legătură cu lumea tainică a naturii. În urma unui astfel de vis, înțelege că pădurea și râul își păstrează vitalitatea și autenticitatea, chiar dacă sunt exploatate și transformate de mâna omului (p. 53).

Kapka Kassabova este, așa cum singură se numește, "colecționară de povești" legate de preocupările personale sau de istoria familiei sale. Ecologia autentică, viața trăită în mijlocul naturii, sustenabilitatea unui mod de trai ce respectă atât oamenii, cât și mediul, cercetarea felului în care istoria mare se reflectă asupra istoriei mici, evenimențiale, fără a ocoli problemele spinoase ale contemporaneității în revelarea adevărului simplu, se regăsesc printre preocupările care au stat la baza alcătuirii cărții de față. În stilul său metaforic, rezultat al unei îmbinări de realitate faptică și de intuiție, "elixirul" îi este dezvăluit autoarei de simbolistica unei flori aparte, într-un vis recurent:

"What was the message this flower [Haberlea Rhodopensis, Immortal Flower] had for me? Perhaps the message was not for me but for all humans.

Elixir exists. Immortality exists. But only in union. Not in separation. The killing of one being brings the decline of its friend. Thus spoke the immortal flower" (p. 240).

Aș pune această carte alături de altele cu aceleași preocupări, deși în genuri și stiluri diferite, scrise de autoare din această parte a Europei, a lumii, precum Doina Ruști (atmosfera caldă, grea și senzuală din Manuscrisul fanariot, rețetele din Mâța Vinerii), Lea Ypi (lupta pentru libertate), Narine Abgarian (bunica Maniunei, Berdul supus unui destin potrivnic, în care însă omenia și simplitatea autentică nu au dispărut), Elif Shafak (reziliența oamenilor simpli în fața istoriei, bunica sau mătușa păstrătoare ale tradiției, legătura omului cu natura și cu istoria), alcătuind un puzzle ale cărui piese scriu istoria unei regiuni și a unor oameni ascunși la vedere, reprezentând necunoscutul de lângă o Europă prea grăbită și cam nepăsătoare.