Ce poate fi mai rău, mai constrângător decât timpul care se scurge implacabil spre moarte? Cartea "Stop cadru" a autoarei norvegiene Maja Lunde abordează tema timpului dintr-o perspectivă opusă, cea a stagnării.

Arhitectura cărții surprinde succesiv aspecte din viața unor personaje aparent fără legătură, dar, pe măsură ce acțiunea evoluează, firele narative se coagulează.

Pentru Jenny, o femeie pasionată de fotografie, oprirea timpului ar fi  echivalentă cu salvarea, căci ea suferă de o boală incurabilă, care-i erodează corpul și relațiile cu familia. Aparatul foto fusese pentru ea dintotdeauna o încercare de a se sustrage timpului, de a deveni o parte din viața celor fotografiați, de a fixa cadrele pentru eternitate. Cabana de la malul mării e locul preferat, unde timpul se scurge lent, în mijlocul naturii, alături de copii și soț. Fotografiile îi conferă o iluzie a controlului asupra vieții, de aceea idealul ei devine surprinderea esenței stagnării în fotografia perfectă.

Otto e un bărbat în vârstă și își iubește soția, dar iubește și plantele, cărora le dedică aproape tot timpul lui, ceea ce-i afectează relația conjugală, căci Margo se simte lăsată în plan secund: "Ea nu auzea decât că el iubea grădina, că nu putea să trăiască fără ea și că grădina era mai presus de orice în viața lui". Atunci când Margo înțelege că mai au mult de trăit, conchide trist: "Dacă am tot timpul din lume nu pot să-l petrec cu tine".

Pentru Jakob, care așteaptă un copil cu Lisa, timpul devine obsesie, el face calcule și se documentează pe internet despre dezvoltarea fetușilor în fiecare săptămână după concepție. De aceea se simte anxios, privat de dreptul lui de tată, când la ecograf află că bebelușul lor nu mai corespunde graficelor de dezvoltare.

Ellen, Philip și Markus iubesc adrenalina și sporturile extreme. Ellen lucrează la biroul de pompe funebre, fiind mereu în contact cu moartea. Oprirea timpului le afectează senzațiile, nici adrenalina nu mai are același efect. Markus e convins că doar moartea îi poate scăpa de stază, dar va ajunge un muribund perpetuu.

Viața Annei are sens cât timp lucrează la neonatologie, dar când copiii nu se mai nasc, nu-și mai găsește locul. E nevoită să se mute din secția unde vedea cum ia naștere viața în cea în care se află muribunzii, cei ținuți în viață de aparate.

Primele semne că timpul nu se mai scurge sunt senzoriale: Margo observă că nu-i mai cresc unghiile, Otto că nu a mai fost nevoie să se bărbierească, Jenny că nu mai simte durere în diafragmă. Euforia e contaminantă, se desfac șampanii scumpe ținute pentru ocazii speciale, vecinii petrec împreună și închină pentru "timpul care le-a fost dăruit".

Repercusiunile nu întârzie să apară, iar ceea ce părea inițial o binecuvântare, un miracol, începe să se fisureze. Bolnavii nu se mai însănătoșesc, muribunzii sunt condamnați continuu la suferință, nou-născuții nu iau în greutate, gravidele își poartă pântecele greu la nesfârșit. Se formulează ipoteze, se bănuiesc conspirații împotriva IA sau puse la cale chiar de către aceasta. Tânărul Philip e convins că inteligența artificială vrea să oprească astfel criza climatică. Alienarea psihică e detectabilă  mai ales în comportamentul celor mai fragili. Ester Henson își planifică și organizează cu minuțiozitate înmormântarea, alegând o zi de vineri pentru ca cei prezenți să aibă parte de "un weekend prelungit"; oamenii aruncă ceasurile în fântâni arteziene. Primărița organizează procesiuni în speranța că o adunare a forțelor mentale va reporni timpul.

În scurt timp, oamenii devin conștienți că această stagnare e nocivă. Salvarea vine de la niște tăblițe vechi de lut care vorbesc despre acest fenomen ce mai avusese loc în istorie. Luarea lor în serios e o șansă la izbăvire.

Cartea mă duce cu gândul la filmul "Ziua cârtiței", în care personajul retrăiește mereu aceeași zi și, realizând că știe ce urmează să se întâmple, încearcă să schimbe cursul evenimentelor pentru a schimba rezultatul. Dacă la început fusese egocentric și insensibil, cu fiecare zi retrăită se transformă într-un om mai bun prin acțiunile lui în favoarea celorlalți, căci doar el cunoaște efectele faptelor lor. Poate că și personajele din "Stop cadru" au de ispășit o vină colectivă, au nevoie de o resetare tocmai pentru a vedea calea cea bună. Poate aceeași lecție a primit-o și populația străveche din Susa care a aflat și răspunsul: "să trăiești așa cum doresc zeii". E suficient ca acest deziderat să se realizeze pentru a reveni la normalitate. Pentru a învăța dintr-o greșeală, omul trebuie să aibă ocazia de a o îndrepta. Revenirea la normalitate se poate produce printr-o recreare intenționată a acelei zile de 6 iunie, dar aceasta necesită un efort colectiv.

Imaginea fotografiilor scoase de Jenny în ploaie, în jurul unui copac, pentru a șterge urmele vieții de care se agățase prin intermediul camerei foto e ca o ofrandă adusă unor forțe de dincolo de lume, cu care face pace. Revelatoare sunt și reflecțiile ei anterioare: "Noi, oamenii, am făcut parte din natură". Un om neschimbat de trecerea timpului nu poate fi real, e doar un cadru dintr-o fotografie.

Așadar, răspunsul la întrebarea formulată la început (Ce poate fi mai rău decât timpul care trece?) este simplu: Timpul care stă.