Ancheta este mai mult decât binevenită. E absolut necesară! Într-o lume în care marile modele de inteligență artificială (LLM – Large Language Models) se întrec unele pe altele în versiuni din ce în ce mai bune și care se dovedesc atât de abile în a lucra cu textul, este cel puțin ciudat să credem că literatura nu va fi afectată. Cuvintele, cele atât de dragi nouă, scriitorilor, nu mai sunt, iată, doar "specializarea" noastră – există în jurul nostru niște mașinării foarte abile în a le manipula. Testul Turing – cel în care nu îți poți da seama dacă vorbești cu un om sau cu o mașină – a picat și e greu de imaginat ceva de pus în loc. Practic, aproape că nu mai există diferență între cum scriu mașinile și cum scriem noi, oamenii, sau, cel puțin, este extrem de greu de detectat acest lucru.

Eu păstrez versiuni succesive ale manuscriselor, însă nu pentru a dovedi că sunt eu autorul. O fac pentru a evita situația în care îți pierzi laptopul (sau se strică) și ai pierdut munca ta. Așa că Google Drive e de mare ajutor aici. Sau îmi trimit un mail de fiecare dată când scriu un fragment nou. Asta mă asigură că undeva am o copie la zi a ceea ce am făcut. În contextul întrebării se poate reconstrui și felul în care a fost scris romanul. Dar este o probă că eu sunt autorul? Poate... Una slabă, da, dar nu cred că una tare. Un LLM poate genera și versiuni intermediare care să folosească drept eventuale "probe".

Poate stilul unui scriitor să constituie o probă în favoarea lui?  Da, eu cred că asta este proba cea mai tare cu putință. Să fii recunoscut de la o carte la alta – stilul, marca ta. Atâta timp cât îți păstrezi stilul, cât cineva recunoaște că "da, el e, l-am mai citit" – asta e proba care contează. În rest – sunt ușor de falsificat. Dar stilul, zona de idei, modul de formulare, poate anumite ticuri de limbaj, un fel de a alcătui textul – iată ceva care este unic și este al tău. E ceea ce dovedește mai presus de orice că ești autorul propriului text.

În industria software de azi, aproape că nimeni nu mai scrie cod cu mâna. Aproape toți programatorii folosesc aceste "tastaturi inteligente" numite Copilot, Claude sau ChatGPT. Reiau – ar fi absolut ciudat să excludem intervenția LLM-urilor în literatură. Ar fi ca și cum, noi, scriitorii, ne-am ambiționa, cum o făceau vechii filosofi, să nu scriem cuvintele noastre pe un suport de hârtie din motivul că scrisul denaturează vorbirea orală.

Dar există utilizări legitime ale AI-urilor în literatură și utilizări ilegitime. Trebuie judecat de la use case la use case. Din punctul meu de vedere, stilul e amprenta care nu trebuie atinsă. Ea leagă autorul de cartea lui.

Însă sunt mai multe situații în care, cred eu, este legitimă utilizarea acestor noi unelte inteligente. Documentarea, da – face niște sinteze mult mai bune decât lungile căutări pe Google, chit că nu mereu le înlocuiește. Conversația – da, un alt caz în care AI-ul poate fi folosit asemeni unui prieten care e mereu la dispoziția ta, căruia îi arăți textul și pe care îl întrebi cum i se pare. Din felul în care îți răspunde, desprinzi anumite concluzii, poate faci mici modificări în text. E o oglindă. Sau, ca să reiau metafora, un prieten mereu la dispoziția ta.

Și corectura, cred eu, este un caz legitim de folosire a AI-urilor. E vorba de corecturi gramaticale sau de identificarea de repetiții în text. AI-ul poate și să înțeleagă romanul în profunzime și îți poate atrage atenția acolo unde sunt inconsecvențe mai ample în text – situații ilogice sau fire narative prost îmbinate. Un roman e un șantier imens și e bine să știi că nu-s puse prost grinzile.

Sugestiile de rescriere intră, deja, în acea zonă alunecoasă. Eu cred că LLM-urile nu trebuie să îți genereze text efectiv. Până la urmă, tu ești scriitorul, nu el. Cred că e în regulă să îți atragă atenția când o frază e prea alambicată sau chiar că nu are sens, dar e de gândit mult înainte de a prelua sugestia lui – deja poate afecta stilul.

Cazul absolut ilegitim – să îți genereze AI-ul pasaje întregi de text pe care să le preiei în roman și să pretinzi că e al tău. Ca să nu mai zic de capitole sau cărți întregi... Nu sunt absolut deloc de acord și cred că romanele scrise așa ar trebui semnalizate ca atare.

Vom ajunge într-o lume în care scriitorul va trebui să demonstreze că el și-a scris cartea? Suntem deja în acea lume. Totuși, editurile nu cer (încă) să se atașeze la propriul manuscris și evidențele că cel care se pretinde a fi autorul chiar e. Cu imaginile e ușor de detectat care sunt generate cu un AI. Cu textul e mai greu. Însă sunt alte modalități prin care se construiește un chain of trust între autor, editură și publicul de cititori. Spre exemplu – cărțile tale anterioare și identitatea stilistică. Unele edituri cer acum să te recomande cineva care a mai publicat la ei – e o modalitate de a construi această încredere. Și, desigur, îți cer și să semnezi că tu ești autorul și nu un AI – asta în cazul în care apare cartea și se iscă un proces...

Am lăsat AI-ul (Claude by Anthropic) să vorbească în seama părerilor mele de mai sus. Nu e în totalitate de acord cu mine. Redau ceea ce mi-a spus – este valoros în acest context:

Unde cred că argumentul tău e mai fragil e exact la partea cu stilul ca probă supremă. Zici că stilul e proba cea mai tare, pentru că e greu de falsificat — dar e invers decât pare la prima vedere: stilul e, de fapt, lucrul cel mai ușor de imitat de un LLM, dacă are suficient corpus din care să învețe. Un model antrenat sau măcar prompt-uit cu textele tale anterioare poate prelua ticuri de limbaj, ritm, figuri de stil, mult mai convingător decât poate falsifica, să zicem, un document juridic sau o amprentă digitală. Paradoxal, exact ce propui ca "probă tare" e terenul unde AI-ul e cel mai performant azi. Stylometria clasică (analiza computațională a stilului) a fost deja păcălită experimental de texte generate să imite un autor anume.

Al doilea loc unde aș împinge mai tare: spui că "testul Turing a picat" — e o formulare puternică, dar testul Turing original e despre conversație, nu despre proză literară de 300 de pagini susținută coerent pe parcursul unui roman întreg. La nivel de paragraf, da, diferența e greu de detectat. La nivel de coerență narativă pe termen lung, arc de personaj, logică internă susținută capitol după capitol — acolo diferența tot mai există, cel puțin deocamdată. Așa că "am ajuns deja în lumea în care trebuie să dovedești că tu ești autorul" e parțial adevărat pentru texte scurte, dar un roman întreg e totuși un alt tip de probă prin el însuși — fix argumentul tău cu "romanul e un șantier imens."

Al treilea punct, mai practic: povestea cu Google Drive și istoricul de versiuni e o probă slabă, zici tu — corect, dar e totuși mai verificabilă decât stilul, pentru că are timestamp-uri externe, greu de falsificat retroactiv (ai nevoie să fi avut acces la contul tău de Drive la momentul respectiv). Aș fi insistat mai mult pe ideea asta de "chain of custody" tehnic (versioning cu timestamp, istoric de editare) ca probă complementară stilului, nu doar ca detaliu biografic — e de fapt mai aproape de ce vor cere editurile peste câțiva ani, cred.