Numai linii și unghiuri drepte - clădirea din fața mea e mult spus "minimalistă". Asta dacă nu cumva consideri o față fără ochi minimalistă. Țin remediul în mâna stângă.

Scutur canistra verde de vopsea de trei ori - numărul meu norocos.

Nu demult, în locul acestui monolit de beton, se afla o pădurice unde creștea și mărul nostru, al meu și al mamei. Toamna și iarna treceau mai repede dedesubtul coroanei sale. Primăvara, obișnuiam să fugim, ținându-ne de mână, pe sub ploaia de petale roz, iar vara, să ne înfruptăm din fructele zemoase. Aproape că încă simt gustul pe vârful limbii... 

Izul chimic al canistrei spulberă aroma de măr.

Pentru mine e un desert mai dulce. Ambrozie. Vaporii de culoare se aștern pe peretele gri, ca un stol de licurici. Frunză cu frunză, fac păduricea decimată să răsară din beton.

Pictura îmi ține de sete. Îmi țugui buzele crăpate, fluierând. Chiar dacă nu pot suplini trilul mierlelor sau să cârpesc cuiburile destrămate cu dâre de culori, pot să încerc.

Odată cu mine, canistra sâsâie de parcă respiră, împrumutând viață copacilor aplatizați pe perete. Încă o linie aici, un punct verde acolo și vor căpăta tridimensionalitate...

- Hei, tu! Da, tu! Ce faci acolo?! țipă o voce de bas.

Tresar. Gardianul numai ce se desprinsese din umbra colțului de bloc. Canistra îmi alunecă printre degete. Înainte să se izbească de asfalt, eu am și rupt-o la fugă, gâfâind.

Întorc capul: bărbatul rămăsese în urmă. Hm… Unde l-am mai văzut înainte? Probabil că mi se pare. Sar din nou gardul de sârmă, care se zdruncină sub greutatea mea, zdrăngănind de parcă ar râde de mine. Iar te-ai lăsat prinsă, nătângo. Aterizând pe pietrișul de pe cealaltă parte, nu îndrăznesc să privesc în spate a doua oară.

Tălpile bascheților mei tociți plesnesc într-o baltă, răsfirând oglindirea cerului într-o fântâniță de stropi cenușii. Sprintez atât de repede, încât, în jurul meu, lumea se topește în dâre de culori, amestecându-se într-un singur torent ce se revarsă la marginea privirii mele. Foarte bine. Ducă-se toată lumea asta gri!

Bluzița mea subțire, cât o coală de desen, îmi flutură pe trupul transpirat. Îmbrâncesc trecătorii, strecurându-mă printre paltoanele lor groase. Nici măcar acum, străinii nu-și ridică privirile din pământ. De ce ar face-o? Ochii lor nu pot străpunge poluarea până la cer.

Niciodată nu schițează niciun zâmbet. Numai linii și unghiuri drepte - așa sunt și chipurile lor. De unde să se inspire, dacă nu din arhitectura dimprejur?

Mă dor genunchii. Acum că încetinesc, lumea se încheagă la loc, într-o ceață plumburie. Cu greu aș ghici unde începe bolta gri și unde se termină blocurile gri. Magazinul de artă din stânga mea e singura clădire care se desface din pânza străvezie care e aerul.

Poate dacă lucrurile ar fi stat altfel, nu aș fi recurs la vandalism.

Fumul care țâșnește din țevile de eșapament îmi înțeapă cerul gurii. Recent, au retezat până și pomii care mărgineau trotuarul, ca să lărgească una dintre arterele de circulație ale orașului.

Mai contează că arterele orășenilor se îngustează? Uită-te la obrajii lor palizi, străbătuți de vinișoare prin care abia de curge sânge - mai degrabă afumat de trafic decât oxigenat.

Toată viața m-am confruntat cu o singură frică: să nu sfârșesc ca ei.

Sigur, voi cânta până vocea mea se va răguși și voi râde până pielea mi se va smochini, dar sufletul meu niciodată nu se va grizona. Voi avea grijă să-l hrănesc numai cu artă și mere zemoase.

Potrivesc eșarfa verde la gâtul meu, hlizindu-mă în vitrina magazinului de artă. Scot limba, îmi umflu obrajii și mă-ncrunt. Nu o să sfârșesc ca ei - numai linii și unghiuri drepte. I-am promis mamei că orice s-ar întâmpla, o să-mi amintesc măcar să zâmbesc către cer.

Nu știu cum mi-a scăpat până acum: deasupra rechizitelor de desen, poza unei copile cu ochi migdalați atârnă strâmb de geam, lipită doar de-un colt, cu singura bandă adezivă ce rezistase. Fata asta e mereu hărțuită de aceeași pală de vânt încăpățânată, care îi răscolește claia de păr brunet. Chiar și la adăpost, între patru pereți! Știu, pentru că eu sunt ea.

Un "X" roșu ca o rană sângerândă despică-n patru fotografia mea, de care patronul făcuse rost, mai mult ca sigur, cu ajutorul camerelor de luat vederi.

Serios, acum, ce-am făcut atât de groaznic? Familia mea își secase toate veniturile pentru tratamentul mamei. N-am avut de ales. A trebuit să fur caietul de desen. Și creionul grafit, firește. O micuță și drăguță gumiță de șters - nu că aș folosi-o des. Plus, canistra verde, dar…

Stai puțin. Canistra! O, nu. Cum pot să fiu atât de uitucă? La fel de bine, puteam să las și un deget acolo. La ce bun o mână dacă nu poate ține un creion, o pensulă sau un tub de vopsea?

Doi clopoței clinchăne. Sau mai degrabă, urlă de durere. Din ușa trântită la perete se năpustește patronul, mânuind o pensulă periculos de groasă, ca un baston ce vâjâie pe la nasul meu cârn.

- Ai venit să iei și pielea de pe mine, aghiuță? Hai, valea de-aici! Crezi că mă păcălești cu mutra asta nevinovată? Las’ că vezi tu!

După ce îi arăt degetul mijlociu, o zbughesc înapoi. Trebuie neapărat să recuperez canistra. Nu e de parcă aș mai putea vreodată să calc vreodată pragul magazinului de artă.

Iată-mă din la locul crimei. Cioburi din monolitul de beton se ițesc printre ochiurile rombice ale gardului de sârmă. Canistra mea e tot acolo. Mulțumesc, Doamne! Dacă e o capcană? Puțin îmi pasă. Aș putea să îndur orice pedeapsă, numai nu să trăiesc într-o lume monocromă.

Număr până la trei ca să-mi fac curaj, apoi zburd peste gard. Tiptil, pășesc spre păduricea pictată pe perete. Imediat ce pun mâna pe canistra verde, răsuflu ușurată.

Plămânii mei se golesc de aer, de-a binelea. Uit cum să respir. Gardianul reapare în dreptul colțului. Parcă ar avea un al șaselea simț.

Până aici mi-a fost. Am obosit atât de tare, alergând încolo și încoace, încât mă îndoiesc că voi scăpa și de această dată.

Întorc canistra spre el, ca pe un pistol. Bărbatul urlă:

- Las-o jos! Nu îți e rușine să desenezi așa frumos?!

Clipesc. N-am auzit eu bine?

Se apropie. Un om de trei ori cât mine. Probabil, dacă ar întinde brațul, ar putea să mă înhațe chiar acum.

- Să nu cumva să fugi în spatele clădirii, domnișoară obraznic de talentată!

Gesticulează teatral, ca un actor într-un film. Poate chiar asta e. Un actor într-un film.

De parcă ar încerca să mă prevină, privirea lui fulgeră spre o cameră de luat vederi, clipind cu un singur ochi roșiatic.

Un ultim efort. Aproape că șchiopătez până în spatele clăidrii, unde, într-adevăr, sunt ferită de orice clipire iscoditoare.

Arunc o privire pe furiș: gardianul chiar se preface că mă fugărește. În sfârșit, mă prinde din urmă. Acum îl recunosc! La fel ca mine și mama, și el obișnuia să se plimbe zilnic prin pădurice. Îl văzusem chiar și la protestul organizat printre copaci - în zadar, firește.

- Ai uitat asta, spune bărbatul, întinzându-mi capacul transparent al canistrei.

Arată spre peretele uriaș:

- Din partea mea, îți aparține - propria ta coală de desen. Miercuri și joi am liber. Poate vrei să vii atunci, să-i faci necazuri colegului meu. Dacă nu, presupun că voi continua să lucrez la talentele mele actoricești.

Îmi face cu ochiul. Poate i-am judecat prea aspru. Nu toți oamenii sunt creionați cu teul. Îi zâmbesc întâi gardianului păduricii, apoi cerului, iar răspunsul său coboară pe o rază de soare, sfredelind norii fumurii.