Vai, vai, dar ce bijuterie! Obișnuiesc să ascult multe chestii în căști. Cum gustul în muzică mi s-a diminuat semnificativ și mi-e și rușine de ce-mi propune playlistul, ascult interviuri, cursuri, ficțiune, când și când. După petrecerea literară pe care a dat-o Matca, unde era invitat și Cezar Gheorghe, mi-am amintit că – acum romancierul – ține un podcast. Ce mirare când am dat peste dialogul său cu Mircea Ivănescu! Îl ascultam în timp ce metroul trecea pe la Politehnică, Eroilor, Izvor și nu-mi venea să cred cum era omul acesta. Dezinvolt, sprințar, cu glumele la el; povestea despre cum și-a scris volumele, despre "titlurile" care-i erau propuse de prieteni. Da, Leonid Dimov a venit cu titlul Pădurea de mesteceni (parcă așa era, o pădure, sigur) și eu am luat și am scris 12 bucăți, zice. Nu e de mirare că avea aceste titluri extravagante lipite plachetelor: Versuri (Editura pentru Literatură, 1968), Poesii (Cartea Românească, 1970), Poeme (Eminescu, 1970), Alte versuri (Eminescu, 1972), Alte poeme (Albatros, 1973), Poem (Cartea Românească, 1973), Amintiri (Editura Cartea Românească, 1973), Alte poesii (Dacia, Cluj, 1976), Poesii nouă (Dacia, Cluj, 1982), Poeme nouă și, ghiciți următorul, Alte poeme nouă (1986)!

*

Plimbat prin Cișmigiu. Ruși, ruși, limbă rusă. Tineri vorbind rusă. Ascultând din boxe portabile cântece rusești (de ce să mint, cântecele, le aveam și le am și eu ascultate). O fi fost și ucraineni printre ei sau se prea poate ca toți să fie ucraineni, însă de ce să continui să folosești limba țării cotropitoare?

*

Oana Paler, în articolul său din Ficțiunea (Nr. 222 / 132 (serie nouă) / septembrie 2026), excelent scris, are dreptate în mare parte. În text se vorbește mult despre performanțele ei ca profesoară, pentru care nu am decât s-o felicit. Să discuți cu elevii poezia lui Andrei Dósa și să le arăți că literatură în România nu doar s-a făcut, ci încă se și face – o înscrie printre promotorii lecturii în rândul tinerilor de care țara duce mare lipsă. Cu toate acestea, nu înțeleg de ce vina pentru dezinteresul față de literatura contemporană cade pe manuale și, printr-o logică simplă, pe editurile care le concep. Nu e buba editurilor! E perfect valid că manualele aleg să includă texte cumințele, însă nu ne putem permite să credem că aceasta, într-adevăr, le-a fost dorința dintotdeauna. Să spunem că vrei să faci un manual. Ai strâns textele, făcut grafica, încheiat cuprinsul. Ești bine! Ai înaintat texte nemaipomenite, literare fără tăgadă, în ton cu moda timpului, de la autori din underground sau cotați, dar care nu se feresc să cultive echivocul și, vai, dar ce se înțelege din textul acesta! Așa, așa. Și totul ca pe unt. Dar ești respins la licitație de Centrul Național de Politici și Evaluare în Educație cu tot cu manualul tău "alternativ". Ca editură, pierzi bani, timp și celule nervoase. La ce bun riscul? La nimic. De fapt, nici nu ar trebui să ne mirăm de închistările unor cenzori new age: nici să avem măcar naiva impresie că s-ar putea schimba sau îmblânzi un organ de stat care modifică cerințele pentru proiectare cu puțin timp înainte de termenul-limită pentru ofertare.

*

Cei de la Echinox țin și ei un podcast (sau au ținut). Noutățile ajung la mine destul de greu și chiar și podcastul – cu ultimul său episod din 2021! – pentru mine se simte ca o descoperire recentă. Când fac curat sau îmi văd de drum: merge. Mai puțin episodul cu Ciorogar, cu o denumire, mă rog, foarte inspirată, Mafia sonetelor, în care poetul Popa simțea nevoia de a întrerupe din două în două secunde orice gând care nu-i aparținea lui... Altfel, există interviul lui Bâlici cu Adi Schiop, care, după mine, e unul dintre cele mai fascinante interviuri luate unui autor contemporan. Schiop, poate cel mai asumat scriitor român: genunchi plumbuiți! Pe lângă faptul că-și conștientizează limitele: știe ce poate scrie și ce nu-i iese să scrie. Vorbește răspicat despre roman și cum, de fapt, trebuie să faci ca să apară. În fond, nu e nimic ieșit din comun. N-ar trebui, într-o primă instanță, să te chinui. Doar scrii și-ți vezi de viață. Abia apoi toată masa neuniformă, prolixă și dezorganizată de text trebuie trecută printr-un proces de coafare. De structurare, teșire. Recitire. Romanul e un soi de licență pe care o susții în fața lumii; de multe ori, tocmai de structura sa convingătoare pare să țină promovabilitatea.

*

Patru cafele în mine și oricum nu înțeleg ce zice Zarifopol în primele 17 pagini din Registrul ideilor gingașe. L-am citit pe sărite sau, în fapt, la cât s-a lipit din mine, ar fi mai corect de spus că nu l-am citit deloc. Prin clasa a 12-a: eseul său despre Proust și lista se încheie.

*

"Tăios și tânguitor" – mă rog, nu din principiu – dar un strop de adevăr ar fi dacă aș apuca să mă descriu. Înainte mă tânguiam că n-am timp de scris la roman, acum că nu scriu destul la jurnal și arunc săgeți prin cine vreau și nu vreau să nimeresc. Până la urmă, de ce să vă simțiți voi așa de bine?

E, și astea sunt niște futilități. Gânduri despre dialoguri incomode, priviri greșit interpretate sau alte nimicuri ce stresează clasa de mijloc din lumea a doua cu un picior în a treia. Ne pierdem atât de tare în lucrurile astea de rutină și le dăm importanță ca proștii, pe unii (pe mine) îi mai și consumă. Se gândesc cu orele. Nu-și pot găsi locul. E comic! Aprofundarea aceasta a gândirii pe marginea nimicurilor e critică. Când vine o tragedie mare, ești și nu ești echipat. Cum poți explica unui om care a nimerit într-un accident și e grav rănit că va fi și viață bună după? Mă și gândeam că după Covid ne-am smintit! Zicea un foarte bun profesor la facultate despre asta și, cum eram studențaș și absorbeam orice le ieșea criticilor depresivi pe gură, am început să cred și eu în asta. Și nu s-a lipit literatura veche de mine, ci tocmai asta. Uite, dacă era să pun la cap, poate empatizam și eu cu săracii care au de cetit cronicarii. Iată, în Franța, dacă am înțeles corect, modelul cronologic e vechi ca noaptea. Om vedea în vreo 10 ani. Plus că fiecare schimbare e spre bine, chiar dacă rezultatul e trist, trist, măcar înveți ceva din el, dacă ai cum. Ce ziceam?

*

La Matca. Dacă tot am menționat. Cei de la revista glossy din capitală, cum a fost numită într-un comentariu de hate, au organizat o petrecere (cu ocazia lansării unui nou număr). Au închis Edgar Quinet, o parte. Deși, în naivitatea mea, de care continui să dau cu capul de la o vreme, am crezut că o vor închide în integralitate (strada): adică și aripa dreaptă (mă rog, depinde cum stai), mai precis, și Literele. Dar nu. Doar până la intersecție. Băutură destulă. Pahare câte vrei. Oameni pe care nu i-am văzut în viața mea la față și nici nu-i știu. Paharele erau de plastic (minus zece pentru ecologie). Am venit mai pe la spartul târgului. Cărți, reviste; standuri ca la târguri. Traduceri noi: Gorzo, Costache, Schiop. Lume bună, lume bine. Șimonca printre oameni, mândru de revistă. Nici chiar petrecerile lui Fitzgerald. Însă bucuria întâlnirilor s-a simțit. Oameni cu zâmbete până la urechi. Vorbit cu toți. Despre tot. Unii se mutau de la un grup de cunoștințe (admiratori în cazul scriitorilor – dacă mai putem vorbi de așa ceva) la alt grup de cunoscuți. Apoi se întorceau de unde au început și reluau ciclul. Checkpoint-uri peste checkpoint-uri. Petrecere-plimbare. Și asta e o practică. Eu ce să știu. Excelentă seară.

*

Un lucru mă interesa după cursul de master al anului întâi despre Istoriile literare: unde e Marian Popa? Nu că mă interesa ce face (sau de ce Istoria sa nici n-a fost menționată), dar ce face? I-am citit cartea cu surâs, câteodată cu un: ei, hai, lasă. Altădată: da, are sens. Dar mai mult căutam să știu dacă mai publică, dacă mai scrie sau, ce să mai, cu ce se ocupă în Germania sa, în care e plecat de câteva decenii, dacă nu mai mult. În general, la profesori, reacțiile erau diferite: când am făcut rost de al doilea exemplar al Istoriei (ediția cu coperțile negre și cu un font execrabil, același Garamond pe care-l folosește și Manolescu, însă mărunt și imprimat ilizibil uneori, mai ales la versuri, iar de citat, citează mult, mai ales la Vieru, al cărui segment ba să-l citești prin antifrază, ba să te faci într-o ureche și să citești printre rânduri: pur și simplu nu-ți vine să crezi că a scris cu așa de multă generozitate) și, în mândria mea că am strâns fața și aversul unei lumi literare – și cum, într-un soi de umor tâmp, specific mie, scot cartea din ghiozdan și o arăt dlui profesor: "Dar despre Istoria asta nu vom vorbi?" La care, cu o scârbă ruptă din rărunchi, primesc pe loc un răspuns: "Ia mizeria asta de aici." Și eu am luat-o. Alt profesor, care-i preceda cursul celuilalt profesor, când a auzit cât am dat pe ea: "25 de lei???? Așa puțin? Cartea asta-i foarte valoroasă!" Este, zic eu acum. Barem de fiecare dată când vreau să caut ceva despre un scriitor și să mă hăhăi, ori e prea puțin și scris cu venele umflate, ori e foarte mult și e apă de ploaie. Istoria lui Popa vine ca o continuare a lui Călinescu, cel puțin la nivel structural, și se vede că i-a plăcut ce-a făcut Ioanide, dacă ține să ne spună câte o poveste și nu așa, dar Povestea Scriitorului: cazul înmormântării lui Preda, moartea soției lui Breban, cum și-a tăiat Alexandru Piru palma. Și alte chestii care ba încheie istoria unei legende, ba cum (într-adevăr) se începe, ba cum nu ajunge niciodată să se săvârșească. În fine, cam prea mult despre asta. Pe Marian Popa l-am găsit într-un final în paginile revistei LITERE. Revistă lunară de cultură a Societății Scriitorilor Târgovișteni. Publică pasaje din cartea sa de economie-istorie, Postdecembrism, și câteva aserțiuni despre evrei discutabile, deși de ce m-aș mira. Whatever.

*

Ce știm despre obsesii? Am câteva. De obicei, sau, mai exact, în ultima perioadă, cam de vreo șase ani încoace, am obsesii legate de autori. Încerc să le strâng opera integrală. Câteodată reușesc și mă bucur de rezultat. Altădată: mă opresc și las în plata domnului celelalte volume. Mă bucur de perechi: de pildă, am strâns ambele volume din Conceptul de critică literară în România de Florin Mihăilescu și umblam cu ele prin casă, le arătam unui prieten din Danemarca, unei nou-cunoscute care a poposit cu el, n-aveau nicio idee ce le arăt și ridicau curioși din umeri; colegul le-a și răsfoit. După ce le strâng, îmi și trece, ca luat cu mâna, uit de obsesia precedentă și trec la alta. Așa, volume de Nabokov și-au făcut loc prin bibliotecă, Agopian, Manea, Hugo Claus. Un vis e integrala colecției Anansi. Și tot așa. Mi se pune pata într-un cuvânt. Philippe Sollers a fost săptămâna trecută. Am făcut, din fericire, rost de două cărți. Ar mai fi două traduceri. Dar nu cred că mă interesează. Iată, de pildă, Războiul gustului, traducerea lui Dinu Flămând: zero receptare. Ca și cum întreg Tel Quel s-a oprit la Roland Barthes. Și: de ce să ne ascundem după deget? Adevărul e că la Barthes s-a oprit și acolo și-a găsit sfârșitul. Sollers cică a scris 80 de romane și a dat și câteva interviuri pe marginea unora. M-am apucat să le citesc (interviurile, firește). Mare mi-a fost mirarea când mi-am dat seama că o mare parte din romanele pe care le-a scris – cel puțin, așa s-a înțeles – sunt imaginative: despre Atlantida, Ioan Botezătorul și, în genere, cum spunea cineva, n-au story. Autorul mai zicea că n-are niciodată trac sau, comun vorbind, blocaj (blocaj de scriitor) – la ale sale 80 de titluri de ficțiune și încă câteva de eseuri, e evident că ar trebui să-l credem.

*

Cât de rapid se hazardează oamenii în concluzii. În fapt, cât de rapid o fac eu. Într-o apreciere regretabilă – ce să zic, așa s-a nimerit – Registrul ideilor gingașe de Zarifopol mi s-a părut cam slab. Și, printr-o nesăbuită nechibzuință, cât stăteam de vorbă cu colegii, am luat-o prin arături despre lecturile mele recente. "Vai, dar Zarifopol nu mai rezistă!", am zis. Gândul că am nedreptățit un autor, chiar și pentru un cerc restrâns, m-a bântuit. Așa am ajuns să redeschid cartea! Gingaș ar fi doar ambalajul ideilor; substanța acestora e cât se poate de corozivă. Zarifopol pornește de la un nucleu, ca și cum și-ar face tema sau și-ar susține o lucrare pe un subiect dat la cursul de eseistică. Iată, de pildă, în eseul Tipul politic, avem o definiție extinsă a actorului politic. Citim că animalul politic – s-o luați aristotelic – e un soi de manager al bunurilor publice.  Tipul politic ar fi lipsit de calități și, paradoxal, ar poseda doar una singură, firește, cea de a fi politic. Preocuparea sa esențială nu se reduce la posedarea unor, să spunem așa, goodies: fie că e vorba de mâncat, cum spunea o legendă despre Petru Dumitriu, icre cu lingura, fie de un Porsche Cayman, ci la posedarea/stăpânirea ca sport. Zarifopol vede tipul politic drept o specie degenerată, ceva atavic: urlă, mai exact, zbiară, dă cu pumnul, într-un cuvânt: parazit. Tipul tehnic ar fi pâine de mâncat. E smart, e artistic, cumpătat, n-are nimic în comun cu bruta menționată mai sus. Tehnic, adică civilizat. Chiar și eseistul spune mai târziu că cumulul de tehnică dă civilizația. Nu precizează ce-ar însemna, după el, mai exact "tehnica" sau, dacă o face, o face vag și lasă loc de interpretare, și nu neapărat în favoarea sa. Am văzut un clip în care se spunea mai clar decât se poate că omul primitiv era cel fericit în comparație cu urmașul său de cam peste o sută de ani, care a învățat cultivarea pământului și, la scurt timp, comerțul agresiv. Dar, în fine, asta e altă discuție. Eseul nu ne spune lucruri pe care nu le-am ști. Ce mi-a plăcut e citatul lui din Fichte despre scopul principal al statului față de individ, și anume de a se face dispensabil.

            Eseistul pare să nu aibă tată, dar mai abitir nici mamă. Eseul intitulat Feminism n-are nimic de-a face cu feminismul. Și nici despre feminism nu vine vorba. Vorbește despre gustul artistic al femeilor. Mai concret, despre absența acestuia și faptul care a determinat această absență. Nu cred că trebuie să intru în detalii. Deși, în cazul unui autor care se coace intelectual la început de secol XX, n-ai avea de ce să-ți acoperi gura cu mâna când citești formulări sexiste. Aaaa, dar de ce așa? "Gingașe", ne spune Manolescu, ar trebui citit prin "delicate"; în tot cazul, teme delicate. Prin acest debut, Zarifopol își dă măsura ca gânditor, aș spune eu, generalist, căci generalizează. Nu știu dacă putem să-l luăm în serios. Cultivator al antifrazei, cum preciza șeful lunediștilor, Zarifopol ar putea fi și un troll. Un practicant al baiting-ului avant la lettre.