Pali Vecsei este unul dintre actorii care au crescut odată cu Teatrul Național "Radu Stanca" din Sibiu și care, într-un sfert de veac de scenă, a învățat să spună povești inclusiv fără să rostească un cuvânt. A fost Diavolul, Îngerul Morții, Lucky din Așteptându-l pe Godot și multe alte personaje în care a explorat contradicțiile naturii umane. Muzician înainte de a fi actor, își construiește rolurile asemenea unor partituri, cu ritmuri, pauze și explozii de energie. A lucrat cu regizori precum Silviu Purcărete, Mihai Măniuțiu, Alexander Hausvater, Tompa Gábor, Alexandru Dabija, a jucat în teatre din Europa, America și Asia și a descoperit că uneori o întreagă scenă se poate naște dintr-o indicație aparent absurdă: să scuipe sâmburi de măsline într-o găleată. În acest interviu, Pali Vecsei vorbește despre întâlnirile care l-au format, despre libertatea actorului, despre răul care se ascunde în gesturi obișnuite și despre puterea tăcerii într-o lume în care toată lumea are ceva de spus. Iar dacă ar putea pune în scenă un spectacol imposibil, i-ar transforma pe patru mari regizori cu care a lucrat în personajele lui Beckett, într-un amfiteatru antic.

Alina BAKO: Care a fost primul rol pe care l-ați jucat și ce vă amintiți din prima întâlnire cu publicul?

Pali VECSEI: Tăcutul Haas din spectacolul Canibalii, în regia lui Alexander Hausvater, rămâne unul dintre rolurile care m-au solicitat cel mai intens, atât fizic, cât și psihic. Interpretam un evreu închis într-un lagăr de concentrare, un personaj căruia trebuia să-i dau viață fără să rostesc un singur cuvânt. Regizorul îmi cerea să exprim totul prin gesturi, priviri și mișcări ale corpului, într-un ritm aproape necruțător. Fiecare mișcare trebuia să spună ceva, fiecare gest să poarte o emoție. Era un consum de energie sfâșietor, o experiență care mă ducea, de fiecare dată, la limita propriilor puteri. Și totuși, în mod paradoxal, tocmai această epuizare mă încărca. Plecam de pe scenă istovit, dar cu sentimentul că trăisem ceva esențial, ceva ce nu aș fi putut exprima niciodată doar prin cuvinte.

A.B.: Sunteți parte a istoriei recente a Teatrului Național "Radu Stanca" din Sibiu, într-o perioadă în care teatrul și-a construit o identitate artistică recunoscută internațional. Dacă ar fi să reconstituiți acești 25 de ani prin câteva spectacole care au schimbat limbajul scenic, relația cu publicul sau chiar felul în care actorii își înțeleg profesia, care ar fi acestea? Există și producții insuficient apreciate la vremea lor, dar pe care le considerați esențiale pentru evoluția teatrului sibian?

P.V.: Dacă ar fi să reconstitui cei 25 de ani prin spectacolele care m-au marcat, aș începe cu Trilogia evreiască, în regia lui Mihai Măniuțiu, o experiență teatrală aparte, în care însăși relația dintre actor și spectator era pusă sub semnul întrebării. Spațiul de joc era delimitat de o cușcă, iar publicul se afla, pe rând, în interiorul și în afara ei. Era o inversare tulburătoare a perspectivelor, care te obliga să privești altfel atât scena, cât și lumea din jur. Aș continua cu Gândacii, în regia lui Tompa Gábor, un spectacol în care, pornind de la un text de numai o pagină, am construit un întreg univers scenic, cu muzică instrumentală și coregrafie originale. A fost una dintre acele experiențe în care descoperi cât de mult poate spune teatrul dincolo de cuvinte. Rezultatul a fost uluitor pentru mine, ca actor, dar și pentru public.

Aș putea evoca zeci de spectacole care au definit identitatea Teatrului Național "Radu Stanca" în acești 25 de ani. Există însă un nume care se împletește atât de strâns cu destinul teatrului sibian, încât nu poți vorbi despre unul fără să-l amintești pe celălalt: Silviu Purcărete. Fiecare dintre spectacolele sale a lăsat o amprentă asupra evoluției teatrului nostru, schimbând felul în care înțelegem scena, imaginea și forța expresivă. Iar Faust rămâne, fără îndoială, emblematic.

A.B.: În 16 octombrie 2026, Naționalul sibian a fost prezent în seara inaugurală a Festivalului Național de Teatru cu Neasemuita poveste a lui Abul Hossein Yemenitul și a fugii lui în pustie, spectacol în care jucați. Cum se transformă o reprezentație atunci când întâlnește un alt public, într-un context festivalier?

P.V.: Fiecare spectacol își construiește propriul univers, iar spațiul în care se naște ajunge să facă parte din el. Ca actor, înveți să-i cunoști fiecare colț, fiecare distanță, să-ți dozezi energia în funcție de scenă și de relația cu publicul. Când muți spectacolul într-un alt teatru, toate aceste repere se schimbă. Apare o emoție în plus, o neliniște care te scoate din confortul de acasă, dar care poate da reprezentației o intensitate aparte. Am jucat Neasemuita poveste a lui Abul Hossein Yemenitul și a fugii lui în pustie, după O mie și una de nopți, în regia lui Silviu Purcărete, în deschiderea celei de-a 36-a ediții a Festivalului Național de Teatru. A fost, îmi dau seama acum, o întâlnire cu publicul care a stârnit reacții împărțite. Unele dintre ele pot fi citite și în mediul online. Dar teatrul înseamnă și asta: să provoci reacții, să deschizi discuții, să nu lași spectatorul indiferent. Pentru mine, Abul Hossein este un spectacol de suflet și încerc să păstrez aceeași bucurie a jocului oriunde l-aș interpreta.

A.B.: Ați lucrat cu Silviu Purcărete în spectacole precum Faust și Neasemuita poveste a lui Abul Hossein Yemenitul și a fugii lui în pustie. În universul său scenic, imaginea, muzica și mișcarea par să conteze uneori mai mult decât psihologia personajului. Cum își construiește actorul libertatea într-o asemenea arhitectură regizorală? Vă amintiți o indicație neașteptată a lui Purcărete sau o întâmplare de la repetiții care a schimbat decisiv o scenă?

P.V.: Am avut șansa să joc în majoritatea spectacolelor montate de Silviu Purcărete la Teatrul Național "Radu Stanca" din Sibiu și, dacă ar fi să numesc un lucru care le unește, acela ar fi libertatea extraordinară pe care o acordă actorului. Purcărete nu îți spune neapărat ce să faci și cum să faci. Îți propune o temă, uneori atât de neașteptată, încât prima reacție este să te întrebi ce ai putea face cu ea. De pildă, la Faust, tema mea de improvizație se numea "Furnici cosmice în costum baroc". Vă imaginați ce poate înțelege un actor dintr-o asemenea indicație? În Neasemuita poveste a lui Abul Hossein Yemenitul și a fugii sale în pustie, una dintre temele primite era să scuip sâmburi de măsline într-o găleată. Atât! Pare un lucru banal, poate chiar absurd, dar începi să te joci, să cauți, să descoperi reacții, iar ceilalți actori răspund la ceea ce faci. Dintr-un gest mărunt se poate naște o situație, apoi o întreagă scenă. Aceasta este una dintre marile bucurii ale lucrului cu Silviu Purcărete: îți oferă libertatea de a încerca lucruri la care nu te-ai fi gândit niciodată și, fără să-ți dai seama, dintr-o joacă se naște teatru.

A.B.: Ați interpretat personaje precum Moartea din Faust, Azazel din Maestrul și Margareta sau Satana din Trilogia evreiască. Experimentul Iov, figuri care depășesc psihologia individuală și aparțin imaginarului mitic sau fantastic. Cum se construiește scenic un asemenea personaj fără a-l reduce la un simbol? Și ce ați descoperit despre natura umană interpretând atât de multe ipostaze ale răului?

P.V.: Mi-am dat seama chiar recent, recitindu-mi CV-ul, cât de des am fost distribuit în roluri care întruchipează Răul. Am fost Diavolul în Experimentul Iov, în regia lui Mihai Măniuțiu, iar în Shoah, din aceeași trilogie, am interpretat Omul liliachiu din vis, un soi de diavol mai poetic, dacă se poate spune așa. În Ecleziastul am fost un concurent neastâmpărat, în Viața cu un idiot, în regia lui Andriy Zholdak, am jucat Îngerul Morții, iar în Faust, spectacolul lui Silviu Purcărete, interpretez chiar Moartea.

Ce am descoperit din toate aceste întâlniri cu Răul? Că nu trebuie să-l căutăm prea departe. Că face parte din natura umană și că, de cele mai multe ori, nu apare în formele înfricoșătoare pe care ni le imaginăm. Răul nu are neapărat coarne și nu vine însoțit de tunete și fulgere. Uneori vine zâmbind, pedalând pe o bicicletă și mâncând cu poftă o prăjitură, ca în Iov. Alteori petrece cu un pahar de whisky în mână, ca în Viața cu un idiot. Poate să bată cu satisfacție cuiele în capacul unui sicriu sau să poarte o rochie și să doarmă liniștit, cu zâmbetul pe buze. Tocmai această aparență de normalitate îl face atât de tulburător. Răul nu se anunță întotdeauna. Uneori se așază lângă tine și se comportă ca și cum nimic nu ar fi mai firesc. Paradoxal, îmi plac foarte mult aceste roluri. M-au fascinat întotdeauna. Ca actor, e ceva extraordinar de provocator să explorezi asemenea personaje, să încerci să le înțelegi resorturile, să descoperi ce se ascunde în spatele gesturilor lor. Aici se află una dintre marile puteri ale teatrului: îți permite să intri în pielea unor oameni cu care, în viața reală, nu ai vrea să ai nimic de-a face.

În afara scenei, însă, vreau să cred în bine, în omenie, în tot ce avem mai frumos în noi. Numai că viața îmi amintește, din păcate, că Răul nu rămâne în teatru după ce se stinge lumina reflectoarelor. Îl întâlnim și în fiecare zi, uneori mult mai perfid și mai ademenitor decât pe scenă. Poate că aceasta este și cea mai importantă lecție pe care mi-au dat-o aceste personaje: Răul nu este întotdeauna ușor de recunoscut. Și, mai ales, nu este niciodată atât de departe de noi pe cât ne-ar plăcea să credem.

A.B.: Lucky din Așteptându-l pe Godot pune actorul în fața unui paradox: un corp aproape lipsit de libertate și un limbaj care explodează într-un monolog celebru. Cum ați lucrat relația dintre corp, tăcere și cuvânt în acest rol? Într-un teatru tot mai preocupat de expresivitatea vizuală, ce mai poate spune tăcerea pe scenă?

P.V.: Cred că tăcerea poate spune uneori mai mult decât un monolog întreg. Lucky din Așteptându-l pe Godot, în regia lui Silviu Purcărete, este unul dintre rolurile mele preferate, pe care îl iubesc și astăzi. Un personaj aproape lipsit de voință, legat cu funii, hămălit de stăpânul său, istovit, parcă fără puterea de a mai rosti un cuvânt. Și totuși, tocmai această neputință aparentă îmi oferea o extraordinară libertate de expresie. Trebuia să transmit totul prin corp, prin privire, prin felul în care mă mișcam sau, dimpotrivă, rămâneam nemișcat. Iar apoi venea răbufnirea. Celebrul monolog al lui Lucky, pentru care Silviu Purcărete mi-a dat o indicație pe care nu am uitat-o niciodată: să pornesc greu, asemenea unei mașinării vechi, nefolosite de multă vreme, care încearcă să se pună din nou în mișcare. Treptat, cuvintele trebuiau să se rostogolească tot mai repede, până când mecanismul părea să scape de sub control, ca și cum creierul s-ar fi încins atât de tare, încât începea să scoată fum. Rosteam acel monolog amețitor, despre tot și despre nimic, cu o viteză aproape imposibilă: "Dată fiind existența așa cum țâșnește din recentele lucrări publice...". Îmi amintesc și acum emoția, tensiunea acelui moment, senzația că toate cuvintele pe care Lucky nu le rostise până atunci izbucneau deodată.

De-a lungul carierei am interpretat adesea personaje tăcute și mărturisesc că am o slăbiciune pentru ele. Sunt roluri care îți cer să cauți expresia dincolo de replică, să descoperi câte lucruri poți spune printr-un gest, o privire, o schimbare aproape imperceptibilă a posturii. Îmi place să explorez aceste posibilități și să adaug, alături de indicațiile regizorului, ceva din propria mea sensibilitate, din felul meu de a înțelege personajul. Tăcerea nu înseamnă absența expresiei. Dimpotrivă, poate deschide un spațiu de interpretare mult mai bogat decât ne-am imagina.

Și mai cred ceva: astăzi, când toată lumea vorbește, comentează, își dă cu părerea, când internetul este plin de cuvinte și de opinii care se suprapun fără să se mai asculte unele pe altele, tăcerea a devenit aproape un lux. Pe scenă, ea poate fi o adevărată gură de oxigen. Îl obligă pe spectator să fie atent, să observe, să caute singur sensuri. 

A.B.: Teatrul are o istorie oficială, alcătuită din premiere, cronici și premii, dar și una nevăzută, păstrată în memoria celor care au fost acolo. Ce mari actori sau regizori v-au surprins prin felul lor de a fi în afara scenei? Și ce nume, spectacole ori întâmplări din istoria teatrului sibian credeți că ar merita recuperate înainte de a fi uitate?

P.V.: Primul nume care îmi vine în minte este Virgil Flonda. A fost un model pentru mine, nu doar ca actor, ci și ca om. De la el am învățat ce înseamnă disciplina, rigoarea, respectul pentru meserie și pentru cei alături de care urci pe scenă. Sunt lucruri care poate nu se văd întotdeauna din sală, dar fără de care nu poți construi nimic durabil în teatru. Virgil Flonda rămâne unul dintre reperele mele și cred că numele său merită păstrat viu în memoria teatrului sibian.

Am avut șansa să întâlnesc de-a lungul anilor actori și regizori extraordinari, iar uneori omul din afara scenei m-a surprins la fel de mult ca artistul. Îmi amintesc de Ilie Gheorghe, un om de o sensibilitate aparte, poetic și luminos. Era ceva foarte frumos în felul lui de a fi, o căldură pe care o simțeai și dincolo de scenă. Tompa Gábor și Alexandru Dabija m-au impresionat, în schimb, prin efervescența lor în timpul repetițiilor, prin energia cu care căutau soluții și prin felul în care puteau transforma o idee într-o experiență teatrală.

A.B.: Formația dumneavoastră muzicală oferă o perspectivă aparte asupra actoriei. Poate fi construit un personaj asemenea unei partituri, prin ritmuri, pauze și disonanțe?

P.V.: Cu siguranță, un personaj poate fi construit asemenea unei partituri. Pentru mine, legătura dintre muzică și teatru a venit foarte firesc. Am absolvit Liceul de Artă, secția Muzică, și cânt la mai multe instrumente. De altfel, muzica este o pasiune de familie: suntem patru frați și toți am urmat studii de specialitate. A fost prima mea mare pasiune și, chiar dacă am ales actoria, muzica nu m-a părăsit niciodată. Dimpotrivă, a devenit una dintre modalitățile mele de exprimare pe scenă. În multe spectacole am introdus instrumente muzicale în construcția personajelor, iar această pregătire mi-a oferit o libertate în plus. Dar muzicalitatea unui rol nu înseamnă neapărat să cânți. Fiecare personaj are ritmul lui interior, o anumită cadență a gesturilor, a vorbirii, a respirației. Unele personaje sunt alerte, aproape imposibil de stăpânit, altele se construiesc din pauze, din ezitări, din tăceri. Poți să le dai virtuozitate, să le schimbi tonalitatea, să introduci o disonanță exact acolo unde spectatorul se așteaptă la armonie. Îmi place să mă gândesc la un rol ca la o partitură pe care o descopăr treptat.

A.B.: Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu a adus în oraș mari personalități și estetici teatrale foarte diferite. Ce întâlnire cu un actor, un regizor sau un spectacol internațional v-a schimbat felul de a privi teatrul? Sunt tinerii actori de astăzi mai liberi artistic sau mai vulnerabili decât generațiile precedente?

P.V.: Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu este astăzi un brand cultural recunoscut în întreaga lume, dar pentru mine înseamnă, înainte de toate, întâlniri. Întâlniri cu oameni, cu spectacole, cu moduri de a înțelege teatrul pe care, la începutul carierei, nici nu îndrăzneam să mi le imaginez. Am avut șansa să lucrez cu regizori de talie mondială, să cunosc artiști extraordinari, să călătoresc și să joc pe scene din Europa, America și Asia. Fiecare asemenea experiență mi-a schimbat câte ceva în felul de a privi teatrul și, poate mai important, m-a făcut să înțeleg cât de multe mai am de descoperit.

Toate aceste oportunități se datorează, în mare măsură, viziunii și capacității extraordinare de organizare ale lui Constantin Chiriac, directorul Teatrului Național "Radu Stanca" și președintele FITS. A reușit să deschidă pentru teatrul sibian uși care altădată păreau inaccesibile și să construiască punți culturale peste continente. Pentru mine, întâlnirea cu Constantin Chiriac a avut o însemnătate aparte încă de la început. Alături de integrarea în compania studențească Puck, ea a contribuit decisiv la apropierea mea de teatru și la formarea mea ca actor.

Cât despre tinerii actori, eu cred că libertatea artistică este esențială, indiferent de generație. Actorul este, înainte de toate, un creator, iar libertatea de a căuta, de a experimenta și chiar de a greși face parte din meseria noastră. Tinerii de astăzi au, poate, mai multe posibilități de exprimare și de afirmare decât aveam noi. Au acces la informație, la spectacole din întreaga lume, la forme artistice dintre cele mai diverse. Dar această deschidere vine și cu dificultăți. Sunt mai multe oportunități, însă și mai multă concurență, mai multă presiune de a te face remarcat și de a obține repede rezultate. Am lucrat timp de cinci ani cu studenți și am întâlnit tineri cu un potențial remarcabil. I-am văzut curioși, curajoși, dornici să încerce lucruri noi și să-și găsească propria voce. Nu cred că sunt neapărat mai vulnerabili decât generațiile anterioare, ci că vulnerabilitățile lor sunt altele. Important este ce fac cu libertatea pe care o au și cât sunt dispuși să muncească pentru a o transforma în ceva valoros. Eu am încredere în ei. Le-aș spune doar să nu confunde libertatea cu absența rigorii și nici succesul rapid cu împlinirea artistică. Teatrul are nevoie de curaj, dar și de răbdare.

A.B.: Ați apărut în mai multe producții cinematografice, printre care Undeva la Palilula, în regia lui Silviu Purcărete, Cocoșul decapitat, The Wanderers: The Quest of the Demon Hunter, alături de Armand Assante. Ce v-a oferit experiența în fața camerei diferit de ceea ce trăiți pe scenă? Există un rol de film care v-a rămas în mod special în suflet?

P.V.: Este o diferență uriașă între scenă și platoul de filmare, dar mărturisesc că îmi place foarte mult să fiu în fața camerei. Sunt două experiențe artistice care îți cer lucruri diferite și care, în același timp, se completează. În teatru, odată ce ai intrat în scenă, nu mai există cale de întoarcere. Spectacolul curge, iar orice greșeală trebuie asumată și, dacă se poate, transformată pe loc în ceva firesc. Camera de filmat îți oferă o altă libertate. Poți relua o secvență, poți încerca o altă nuanță, poți regândi un gest sau o privire. Uneori, o schimbare aproape imperceptibilă poate transforma întregul moment.

Și ritmul de lucru este cu totul altul. Pe platoul de filmare înveți să ai răbdare, să te adaptezi, să-ți păstrezi concentrarea chiar și atunci când între două secvențe trec ore întregi. Am filmat noaptea, la minus 20 de grade, în condiții în care oboseala și frigul deveneau ele însele o provocare. Dar există ceva fascinant în această lume. Aștepți să se schimbe luminile, să se pregătească un nou cadru, să fie reglată camera, iar în tot acest timp continui să te gândești la personaj. Pentru mine, nu este un timp pierdut, ci un timp al căutării. Uneori, tocmai în aceste pauze descoperi un detaliu care îți schimbă felul de a juca scena următoare.

Una dintre întâlnirile de care îmi amintesc cu mare plăcere este cea cu Armand Assante. Un actor de Hollywood cu o carieră impresionantă, dar care m-a surprins mai ales prin felul său de a fi. Dincolo de celebritate, am descoperit un om cald, prietenos, foarte firesc în relația cu ceilalți. Mi-a făcut o mare bucurie să lucrez alături de el și, lucru pe care îl prețuiesc, am păstrat legătura prin mesaje. Sunt întâlniri care îți amintesc că adevărata valoare a unui artist se vede și în felul în care îi tratează pe cei din jur.

Nu știu dacă aș putea alege un singur rol de film care să-mi fi rămas în suflet. Îmi place să cred că fiecare personaj mi-a lăsat câte ceva, chiar și după ce filmările s-au încheiat. Și, bineînțeles, sper să mai urmeze multe asemenea întâlniri cu lumea filmului. 

A.B.: Vă propun să încheiem cu un exercițiu de imaginație. Dacă ați putea organiza, pentru o singură seară, un spectacol imposibil, reunind actori și regizori din epoci diferite, pe cine ați invita, ce text ați alege și unde s-ar juca? Și, dacă ar trebui să salvați din întreaga dumneavoastră carieră o singură scenă, una care să rămână în memoria spectatorilor, care ar fi aceea?

P.V.: Aș alege Așteptându-l pe Godot, de Samuel Beckett, dar cu o distribuție cu totul neobișnuită: în locul actorilor, aș pune patru regizori cu care am avut șansa să lucrez. Silviu Purcărete ar fi Pozzo, Alexandru Hausvater l-ar interpreta pe Lucky, iar Tompa Gábor și Alexandru Dabija ar fi Vladimir și Estragon. Mi-ar plăcea enorm să-i văd împreună pe scenă, să descopăr cum s-ar descurca fiecare în postura celui care primește indicații, nu a celui care le oferă.

                  Iar dacă tot vorbim despre un spectacol imposibil, l-aș așeza într-un amfiteatru antic grec, sub cerul liber. Mi se pare locul perfect pentru întâlnirea aceasta. Un text despre așteptare, despre timp și despre condiția umană, jucat într-un spațiu care a traversat milenii. Mi-ar plăcea să fiu în public în acea seară, să-i privesc și să mă bucur de spectacol fără grija propriei intrări în scenă.

                  Cât despre o singură scenă pe care aș vrea să o salvez din întreaga mea carieră, aici alegerea devine mult mai grea. Sunt atâtea personaje și momente de care mă leagă amintiri puternice! Mă gândesc, de exemplu, la Balul, în regia lui Radu Nica, unde am interpretat opt personaje diferite. Sunt convins că fiecare dintre ele a lăsat ceva în memoria spectatorilor, așa cum fiecare a lăsat ceva și în mine.

                  Și totuși, dacă ar trebui să aleg un singur moment, m-aș întoarce la monologul lui Lucky din Așteptându-l pe Godot, în regia lui Silviu Purcărete. Poate pentru că în acea scenă se adună atât de multe dintre lucrurile pe care le iubesc la teatru: expresivitatea corpului, ritmul, tensiunea, tăcerea care se transformă brusc într-o avalanșă de cuvinte.