Conflictul între inteligența artificială și orice ține de domeniul artei a devenit subiect de discuție în ultimul timp, pentru motive evidente și bine întemeiate. Discuție e un cuvânt mare și generos, pentru că un astfel de dialog nu ar trebui să existe; realitatea este destul de simplă: inteligența artificială nu este capabilă să creeze, dar se pricepe cât de cât să fure. Orice bucată de text "generată" de un astfel de program nu este altceva decât un șablon narativ care este completat cu un colaj de texte, surse de "inspirație" furate pentru care niciun autor nu și-a dat vreodată acordul. Faptul că autori consacrați și premiați admit nu doar că folosesc, dar și că au un anumit atașament emoțional față de un program de generare este cel puțin îngrijorător. Și pe lângă asta, destul de trist.

În mediul online, o mare parte din conținutul de divertisment creat în jurul cărților și cititorilor a stârnit și acest trend: identificarea cărților scrise cu acest tip de "ajutor" și acțiunile luate împotriva autorilor: videoclipuri cu cititori care dau cu markerul peste numele autorilor după ce află că "nu ei au scris cartea." O reacție cât de cât admirabilă, sigur, dar cu siguranță departe de a fi îndeajuns, atâta timp cât nu ne oprim din a consuma astfel de conținut furat. În cazul ăsta, separarea lucrării de artist nu se poate realiza în mod etic, nu este o soluție.

 Și cu toate astea nu consider că un autor are obligația sau datoria de a-și păstra dovezi ale propriei creații, manuscrise salvate în diverse stadii de lucru și așa mai departe, și asta din două motive. În primul rând, și din păcate, astfel de trucuri și scurtături pot fi folosite în toate stadiile de lucru la un produs literar și nu sunt întotdeauna identificabile și palpabile: poți plagia o idee sau o poveste fără să generezi întregi bucăți de text. Dovezile de plagiat nu o să se găsească întotdeauna în evoluția manuscrisului, dar orice cititor experimentat poate să identifice corect sentimentul de am mai citit povestea asta de o sută de ori înainte, și mult mai bine scrisă.

În lipsa unui mod concret de a identifica cu siguranță că o lucrare artistică a fost realizată total sau parțial cu ajutorul inteligenței artificiale, cred cu tărie că dovada se găsește la sursă. Și prin asta vreau să spun un singur lucru: întreabă autorul. Interviul cu un autor, cred eu, este de cele mai multe ori cea mai bună dovadă de autenticitate. Un autor vorbește cum scrie, își va construi propozițiile așa cum își construiește discursul și, dacă nu, va ști întotdeauna să motiveze de ce a ales să scrie o poveste așa cum a făcut-o, iar un autor onest – pentru că inspirația din alte surse este inevitabilă – o să recunoască mereu care au fost romanele care au dus la un produs literar. Când scrie, Donna Tartt citește romane care dezvoltă același subiect pe care-l abordează în romanul ei. Ascultându-i interviurile, e frumos să urmărești cum autori precum Faulkner au contribuit la romanul ei de referință.

Cu ocazia vizitei recente a scriitoarei M. L. Rio în România, am încă un punct de adăugat argumentului meu. Atunci când un autor este în totalitate responsabil de propria operă, știe să fie critic față de propria lucrare. Să fii capabil să-ți critici propria carte, să ai dubii în privința ei, e o dovadă că între tine și romanul respectiv există o relație atât de intimă încât să îi poți cunoaște cele mai ascunse defecte.

Un astfel de simț al ridicolului, de autocritică, nu cred că se poate găsi la un scriitor care nu este în stare să își scrie singur lucrările. Modul în care scriitoarea și-a criticat romanul de debut și a încurajat cititorii, în mod indirect, să aibă aceeași atitudine, a fost ceva complet neașteptat pentru mine, ai crede că un autor trebuie să fie infatuat cu romanul care i-a lansat cariera și căruia îi datorează succesul pe piața de carte. Un pas greu și în totalitate de admirat este fix opusul, pentru că un autor care încurajează analiza și o interacțiune critică cu propria lucrare e un autor care nu are nimic de ascuns.