Voi da un răspuns mai detaliat chiar la sfârșitul acestei anchete, pentru că nota de încheiere cea mai potrivită consider că este tocmai aceasta.

Nu am păstrat niciodată variantele succesive ale manuscriselor mele. Am lucrat întotdeauna pe un singur document, pe care l-am modificat pe măsură ce textul evolua. Am considerat de fiecare dată că ultima versiune este mai bună decât cea anterioară, altfel nu aș fi modificat-o. Nu am simțit nevoia să păstrez ceea ce am depășit, iar existența mai multor documente m-ar fi distras de la ceea ce aveam de făcut: să duc textul spre forma pe care o consider cea mai bună. Acesta este modul meu de lucru și nu cred că trebuie să-mi schimb felul de a crea pentru a putea demonstra ulterior că sunt autoarea propriilor cărți.

În ceea ce privește amprenta personală, ea ține de universul din care scriu, de psihologia personajelor, de felul în care privesc lumea și de modul în care exprim și metaforizez ceea ce observ și înțeleg. Sper că aceste elemente alcătuiesc o voce recognoscibilă din exterior, un stil care poate fi identificat dincolo de numele de pe copertă. Stilul poate constitui un argument în favoarea paternității unui text, chiar dacă nu poate fi, singur, o probă absolută.

Nu am folosit inteligența artificială în procesul de creație a cărților mele. Consider însă că poate fi un instrument util pentru documentare, cu condiția ca informațiile obținute să fie verificate. A folosi un instrument pentru a te informa nu este același lucru cu a-i delega actul de creație.

Ceea ce mă neliniștește este posibilitatea ca un scriitor să fie pus în situația de a-și demonstra nevinovăția, deși nu există dovezi că ar fi procedat incorect. Ca avocată, privesc această problemă și prin prisma unui principiu fundamental de drept: sarcina dovedirii acuzației revine celui care o formulează, nu celui acuzat. Nu cel acuzat trebuie să-și dovedească nevinovăția, ci cel care îl acuză trebuie să-și susțină acuzația cu probe.

În plus, detectoarele de inteligență artificială nu oferă verdicte infailibile, iar rezultatele lor pot fi contradictorii. În aceste condiții, nu cred că simpla suspiciune sau rezultatul unui detector pot constitui dovezi suficiente pentru a pune sub semnul întrebării paternitatea unei opere.

Ar fi profund nedrept ca, după ce un autor a scris și publicat o carte, să fie obligat să demonstreze că îi aparține, fără ca persoana care contestă această paternitate să prezinte probe concludente. Dreptul de a crea nu ar trebui să fie însoțit de obligația permanentă de a-ți demonstra nevinovăția.