Cinematografia europeană, ca să nu o mai amintim și pe cea americană, a problematizat atât de mult experiența Holocaustului, încât, la un moment dat, aveai impresia că lumea a uitat de faptul că istoria secolului trecut ascunde și alte drame. Evident, prin aceste cuvinte nu vreau absolut deloc să minimalizez amploarea monstruoasă a acestui episod. Totuși, se pare că, în ciuda abordării deseori intimiste a acestui context, criteriul statistic care îi face pe realizatorii de film să fie mai implicați emoțional în astfel de scenarii ale carnagiului tinde să primeze în fața altor subiecte cu caracter istoric relativ recent. Dar – mă văd nevoit să apelez la un truism – tragedia unui secol este compusă din drame individuale, iar marea Istorie nu este decât o formă sublimată a poveștilor personale. O astfel de poveste personală specială, trecută prin ochiul ficționalizant al unei regizoare la fel de speciale m-a prins și m-a surprins într-un mod intens: Aurora Borealis (2017), semnat de Márta Mészáros. Iar plăcerea cu care am redescopit prin acest lungmetraj forța cinematografiei maghiare actuale mă duce cu gândul la intensitatea cu care am digerat, apropo de intro-ul acestui text, filmul Son of Saul al lui László Nemes din 2015 care avea să câștige Oscarul pentru Cel mai bun film străin.

Într-o cinematografie, așadar, monopolizată de atrocitățile naziste, Márta Mészáros completează panoplia tragediilor secolului trecut cu destinul spectaculos al unei femei de origine maghiară confruntate cu experiența postbelică a unei Austrii cotropite de soldații sovietici. În paranteză fie spus, realizatoarea – deja o legendă vie a cinematografiei, cel puțin, europene – nu a rămas indiferentă nici în fața experienței lagărului nazist, semnând în 1995 lungmetrajul A hetedik szoba (A șaptea cameră) care o are ca protagonistă pe Edith Stein, interpretată de Maia Morgenstern. Predilecția pentru povești de viață spectaculoase ale unor femei este, de altfel, o constantă a viziunii sale artistice, iar acest aspect este evident și în Aurora Borealis care, fără a cocheta în vreun fel cu feminismul militant-agresiv, marchează printr-un dureros proces introspectiv natura unei relații mamă-fiică. 

Pentru a nu strica plăcerea potențialilor spectatori, voi prefera să renunț la a mai detalia aspecte ale firului narativ, întrucât, dincolo de subtilitățile emoționale care susțin evoluția personajelor, acest film cu aparențe pe alocuri de thriller-mystery își propune să intrige și să spulbere orizonturi de așteptare. Totuși, acest lungmetraj nu își trage energia doar din capacitatea nucleului narativ de a jongla cu impresiile de moment ale privitorului. Dimpotrivă, constructul cinematografic orchestrat cu precizia și simțul estetic al unui peisagist se compune din imagini vibrante care, oscilând între două registre cromatice specifice celor două percepții ale protagonistelor, cuprind trecutul și prezentul unei generații sacrificate de teroarea istorică. Tot astfel, în spatele protagonistelor acestui film, regizoarea își propune să ascundă o imagine totală a femeii secolului trecut și prezent, sub majoritatea metamorfozele sale identitare și sufletești. Din acest binom central determinat de femeia-mamă și femeia-fiică decurg, de-a lungul acestei explorări, avatarurile sublime-tragice, precum amanta, prietena, confesoarea, umbrite de ipostaze ale pruncucigașei, ale femeii-victimă ori ale femeii-soldat. Într-adevăr, poate că preocuparea tipologică excesivă a realizatoarei riscă să dezechilibreze consistența unitară a desfășurării evenimențiale prin elipse ori detalii nu întotdeauna relevante, însă aceste alegeri, datorate mai degrabă unor obsesii tematice personale decât unor momente de nesiguranță, nu alterează nici estetismul și nici vertijul emoțional al acestui film-acuarelă.

În ciuda receptării, în general, pozitive a acestui film, câțiva i-au reproșat realizatoarei tendința de melodramatiza, de a împinge poate prea mult povestea personajului central într-o zonă forțat epopeică. Poate chiar și această interfață pastelată, oarecum contrapunctică în raport cu duritatea nucleului narativ, a potențat incisivitatea acestor critici. Însă a trasa cu precizie o linie de demarcație între ostentație sentimental(oid)ă și adevăr istoric pare aici o inițiativă la fel de riscantă, ca în cazul aplicării aceluiași filtru unor mărturii desprinse din paginile Svetlanei Aleksievici.

Dincolo de aceste aspecte, însă, filmul Mártei Mészáros nu trebuie receptat ca o plătire de polițe, ca un act de a condamna ori de a inventa un responsabil pentru o tragedie, ci ca un gest uman de a salva de la uitare durerea unei generații care chiar acum își consumă ultimele momente ale existenței sale terestre, înainte de a dispărea total poate fără a da încă un sens propriei suferințe.