Din ce în ce mai mulți regizori veniți dinspre zona teatrală se îndreaptă înspre regia de operă, montând spectacole surprinzătoare prin viziunea scenică propusă. Toți marii creatori ai timpului au trecut prin această experiență care presupune o anumită estetică și anumite rigori scenice. Spectacolul produs la Opera de Lyon, I was looking at the ceiling, and then I saw the sky, este un produs hibrid, o pop-opera, de John Adams, transpusă scenic într-o formulă spectaculară extrem de bine condusă narativ, dar și scenic, de către Eugen Jebeleanu. John Adams este un compozitor ale cărui produse se înscriu fie în tradiția genului operistic, Nixon in China sau Doctor Atomic, sau sunt experimente ce presupun mixări de forme și stiluri din zona songplay sau pop-opera, așa cum este și I was looking... care a fost scris după cutremurul din 1944 din Los Angeles, pornind de la mărturiile victimelor. 

La primul contact cu titlul, putem crede că acesta are doar conotații metaforice, abstracte, dar nu trebuie să desconsiderăm valențele concrete ale acestuia, primul plan de semnificații trimițând la o realitate fizică, cât se poate de dramatică, aceea a oamenilor care și-au pierdut acoperișul de deasupra capului. Celelalte sensuri nu sunt excluse, ci vin ca o completare, pe un alt palier al comprehensiunii textuale și simbolice a reprezentației. Pentru montarea spectacolului de la Lyon s-a folosit integralitatea partiturii, care a fost supusă unor tăieturi minore. Yann Verburg, dramaturgul spectacolului, ne oferă o viziune profundă și sensibilă asupra realității, bine racordată la actualitate și la cele mai "fierbinți" subiecte ale acesteia. La Theâtre de la Croix-Rousse, Eugen Jebeleanu se lasă inspirat în montarea sa de construcția fragmentară a textului, alcătuit din mai multe scene a căror succesiune nu este una fixă. Această libertate a coeziunii textuale îi dă posibilitatea să construiască o narativitate spectaculară coerentă care dezvoltă pe planuri multiple relațiile dintre cei șapte protagoniști schițați de autoarea libretului, June Jordan. 

Compozițional, ansamblul micro-structurilor dramatice se înscrie într-un dispozitiv spațial unic, pluricelular, pe două nivele, care imită scheletul unui imobil de locuințe. Și, dintr-o necesitate fizică ce ține de optimizarea spațiului scenic, orchestra ocupă structura de la primul nivel. Ansamblul orchestral este integrat în reprezentație nu numai prin partitura muzicală, dar și prin renunțarea la obișnuita ținută vestimentară, frac și rochie lungă, instrumentiștii purtând jeanși și tricouri. De coloratură variată, acompaniamentul orchestral mixează partitura clasică minimalistă cu sonorități urbane stilizate, cu accente de jazz și pop rock. Scenografia, semnată de Velica Panduru, este completată, în avanscenă, de-o parte și de alta a dispozitivului central, cu două elemente emblematice pentru identitatea Statelor Unite ale Americii: côté jardin, unde se află un lăcaș de cult surmontat de un crucifix imens, din tuburi iluminate electric, iar côté cour, un dispozitiv de judecată deasupra căruia tronează drapelul înstelat. Astfel, legea divină și cea a oamenilor devin instanțele supra-dramatice care articulează destinele celor șapte personaje. Cele trei încăperi de la etaj prezintă o succesiune de decoruri cu funcționalități multiple: un living încărcat cu plante verzi, un dormitor cu accente de kitsch și elemente de sugestie erotică și un interior neutru, de un alb clinic, la limita dintre o celulă de închisoare, cameră de spital sau toaletă publică, pe peretele căreia scrie: "A nos sœurs assassinées". Fiecărui tip de spațialitate îi corespunde o serie de micro-scene, simbolismul spațial contribuind la descifrarea mizelor dramatice. Încăperea mediană este alcovul în care au loc partidele erotice ale preotului sau cele de masturbare ale polițistului în fața tabloului supradimensionat ce înfățișează un nud negru înconjurat de flori. Cele trei celule spațiale cu poveștile lor aferente (homosexualitate ascunsă, imigranți, maternitate, prostituție, deal, polițiști albi și violenți, abuzurile serviciului pentru imigranți, homofobie, religie, justiție, moarte) sunt, de fapt, expresii condensate ale visului american reprodus în cele mai mici detalii de partitura scenografică și de cea dramatică. Un element interesant al construcției dramatice este și cel al simultaneității: în fiecare dintre încăperile de la etaj are loc o scenă în timp ce, în avanscenă, au loc scenele comune ale personajelor. Această distribuție a scenelor conferă dinamism, dar și adâncime jocului scenic. 

Soliștii de la Opera de Lyon maniază la fel de bine atât registrul muzical, cât și pe cel dramatic: precizia dicției și a intențiilor dramatice sunt și mai bine puse în evidență de un lirism dublat de un angajament teatral, propriu comediei muzicale. Personajele masculine reproduc stereotipii recognoscibile în arealul multiculturalismului american: Dewain, tânărul gangster afro-american pocăit, prins între predispoziția culturală pentru "intratul în belele" și o aură tandră de "băiat bun", Mick, polițistul homofob care-și reprimă identitatea homosexuală și care bifează toate clișeele americanului mediu, de succes (un corp sănătos, sportiv de top, ura pentru imigranți, multiplele cuceriri feminine, misoginia afișată, simțul datoriei față de job și autoritatea ierarhică) care, în ciuda aparentei rigidități morale, se îndrăgostește de Rick, avocatul de origine vietnameză, îmbrăcat în costum și pantofi cu toc, la limita clișeului transgender. Curajos și sfidător, acesta din urmă este un fel de apărător al oprimaților, alături de pastorul baptist cu apetit sexual crescut, David. Partiturile feminine se completează, dar fără să se confunde: Tiffany, aparent neutră, dar cu accente viguroase și mușcătoare, atunci când situațiile le impun, Consuelo, imigranta atașantă din Salvador, pradă unui destin advers și Leila, internistă într-o clinică de avorturi, care ține discursuri despre echitate socială și justiție pentru toți. Deși elementul central, exterior dramelor personajelor, este cutremurul (sugerat prin molozul care cade peste tot pe scenă, de câinele care caută printre dărâmături, de crucea și drapelul căzute), acesta nu este, în economia reprezentației, decât un element perturbator, accentul căzând pe fresca socială. Dincolo de accentele pe alocuri militante, inerente unui asemenea context socio-etnic, dincolo de asocierile inevitabile cu situații dramatice care țin de actualitatea imediată, reprezentația este ancorată într-un lirism estompat, în situații de viață autentice și credibile.