Cred că este un act de curaj (cu toată nebuloasa care înconjoară cuvântul) să fii profesor în România. Și nu mă refer doar la faptul că trebuie să facă față violenței de diverse forme din diverse direcții. 

Profesorul este supus de 30 de ani, zi de zi, umilinței publice. Oriunde te-ai uita, în presă, în social media, la șuete, pe stradă, atunci când vine vorba despre învățământ oricine are ceva rău de spus despre profesori, oricine știe ce trebuie făcut, oricine are în buzunar o statistică, un curs de propus, o propunere de-a scoate vreun curs, un top pe care, în cel mai bun caz, îl recită cu morgă, ori evocă o referință vagă, dar, desigur, zdrobitoare. 

În aceste trei decenii de zburătărăcire liberă, școala a devenit maidanul politicienilor, al manevrelor cu un personal din ce în ce mai slab pregătit, de aceea șantajabil. A devenit o pârloagă pe care crește impostura la umbra unei filosofii a dependenței. 

N-am mai văzut un alt domeniu profesional (poate doar jurnalismul) în care clasa păstoriților să fie atât de desconsiderată constant, cum am văzut în cazul învățământului - chiar de cei care sunt în frunte. Cumva, ignoranța masei – care crede, așa cum crede orice altă parascovenie, că activitatea profesorilor se reduce la orele efective de la catedră – a contaminat mai-marii diriguitori, vremelnic aciuați la curtea afacerilor politice. 

Acum vreo 12 ani ascultam și priveam o emisiune la postul național de televiziune unde un bătrânel răutăcios (el însuși profesor) tuna și fulgera în prime-time despre cum trebuie dat "cu paru’ în ei", adică în profesori. Recunosc, în mintea mea aceste secunde au avut efectul unei bombe. Era vremea unora dintre zecile de reforme care au ros școala, cărămidă cu cărămidă, clasă cu clasă, iată, până azi, când stă să se facă una cu pământul.  "Paru’"! 

De-atunci am devenit un pic mai atentă la discursul puternicilor zilei. Și știți ce? "Paru’" nu doar că nu a dispărut. Era acolo și a rămas și după ce bătrânelul mic și rău a fost împins un pic în lateral. "Paru’" (cu varianta "biciu’") este esența discursului birocratic referitor la școală, la învățământ. 

Bine, zicem par și dăm cu barda. Dacă ne uităm un pic mai critic, vedem cum marile idei despre managementul învățământului înseamnă "să tai". Să tai ore, să tai oameni, să tai timp, să tai spațiu (știm că multe școli și-au pierdut masiv din patrimoniu pe altarul așa-ziselor restituiri etc.). Lovim și tăiem. Vi se pare că sunt cam dramatică? 

Mergeți la distribuirea posturilor (acolo unde pare că mai ai ce să distribui)! Învățați ani în șir (și nu mă refer doar la facultate), pregătiți-vă ani și ani pentru examenul de competență/titularizare sau cum s-o mai numi! Ia notă mare peste notă mare și titularizează-te la una-două ore de localitatea ta – pentru că, nu-i așa?, acolo este post. Pentru că posturile sunt ținute, nu, nu pentru șmecheri, ci pentru țuțării și sclavii politicului! 

Ia-ți nota și dă cu ea de pământ. Pentru că după doi ani la catedră ajungi să te rogi să reziști până la pensie. De ce nu pleci? Fie pentru că nu ești bun la altceva (caz în care, îmi pare rău pentru tine, ai vocație), fie pentru că nu ești bun de nimic. Așa că riscă-ți viața și fă naveta! Iar seara, uită-te și tu la tv și vezi cum cei de sus (?!), șefii șefilor, cum ar veni, ies care preocupați, care nervoși (cum le dictează PR-ul) și-ți spun cât de slab pregătit ești, cât de moftangiu ești, cât de tare ești că nu ai nevoie de bani, de protecție, de nimic. Zi mersi că stai 4 ore la catedra aia! Ești profesor! Ai vocație! Fă-ți meseria! Nu meriți mai mult sau mai bine! Nici tu, nici elevii tăi. Ești un tolerat! 

De ce să devină catedra interesantă? De ce să fie concurență dur de cinstită? Deoarece cam la așa ceva folosește educația – să gândești, să analizezi, să compari, să întrebi ce nu înțelegi, să spui ce crezi, să nu lași minți captive în false certitudini, în convingeri, în vremelnice ideologii. Și să știi să spui! 

Sfârșitul verii a adus un nou val de afuriseli la adresa profesorilor, după cum știm cu toții. S-a iscat hărmălaie în media. Însă grupurile profesorilor din social media m-au uluit. În foarte scurt timp tema discuțiilor s-a modificat într-un fel pe care aproape că nu-mi vine să-l înțeleg. Au început să caute soluții. Cuiva i-a zburat gândul la copiii sărmani, care în veci nu vor putea avea mască. Cum pot fi ajutați să nu abandoneze? Cineva a propus să le cumpere profesorii măști. Imediat, altcineva i-a amintit că sunt mult prea mulți copii sărăcuți și nu au cum să facă profesorii față. Apoi au început să se înmulțească postările cu idei de amenajare a clasei pentru noul an, în noile condiții, informații despre cursuri pentru online, idei de predare etc. 

Între timp, de 30 de ani, când vine vorba de școală, politicienii spun că n-au.