Revenirea la o perioadă de timp (1998-2005) hotărâtoare pentru evoluția ulterioară a unui întreg câmp literar ce încerca să-și reconfigureze chiar atunci structurile de putere, revenirea, așadar, dar sub o formă "minoră", ca amintire personală poate să lase impresia unui demers de îmblânzire a unei rigori cu care analizele anterioare au abordat-o. Însă acum și aici, scriind aceste rânduri, amintirea mea îmi aduce în gând câteva cuvinte, cuvinte pe a căror autoare am întâlnit-o din întâmplare într-o seară, în bucătăria unui prieten, și despre care nu știam foarte multe la început. Sfatul ei mi s-a părut mereu straniu – căci trebuie să ne îndoim de tot, să ne amintim ce a fost interzis și să ne punem laolaltă poveștile, pentru ca o lumină nouă să cadă peste nudurile artei înalte, iar noi să o rescriem pentru noi (Adrienne Rich). În ciuda accentelor umaniste, de care oricum nu eram conștientă în mediul elitist și conservator în care ajunsesem, cuvintele ei stârneau de fiecare dată pentru mine un fel de stranietate pe care nu mi-o puteam explica și care m-a însoțit, ani de-a rândul, sub forma unei senzații inconfortabile. Nu le înțelegeam, nu puteam să deslușesc rostul lor în acea lume normată.

Eram studentă la medicină și scriam. Singurul cenaclu pe care îl vizitasem cumva întâmplător era cel de la Biserica de Lemn. Am fost o singură dată. M-am așezat la o masă lungă, din acelea cum existau înainte la nunți sau petreceri, iar în capul acelei mese stătea unul dintre poeții considerați geniali ai cenaclului. Mă găseam foarte departe de locul ăla, iar el vorbea foarte rar și extrem de încet, ca și cum fiecare sunet ar fi fost de preț. Cum eu nici nu prea aud foarte bine, nu am priceput absolut nimic. În rest, era o hărmălaie de nedescris, fiecare încerca să își citească poemele, iar un alt domn de lângă cel din capul mesei se ridica de fiecare dată în picioare și recita câte un poem din cartea deja publicată a domnului care nu prea vorbea. Celălalt îi făcea mereu semne discrete să se așeze. În tot acest timp, o doamnă în vârstă, foarte slabă și cu o băsmăluță transparentă pe cap, ne turna suc în pahare. La un moment dat, doi tineri care se hlizeau de când începuse totul au zis că ei au scris chiar acum un poem de o mie de ori mai bun decât cele din cartea domnului genial. "Să auzim!", după care a izbucnit scandalul. Tânărul, probabil student la istorie, începuse să dea niște explicații sofisticate și să facă legături între popoarele migratoare și poezia lui, iar domnul cu cartea celui genial la piept striga: "Aici este poezia! Asta este poezia, restul nu contează!" Am mai stat puțin să prind sfârșitul, dar cum nu se mai sfârșea, mă ridic să plec. Un alt domn mai aproape de mine îmi șoptește că dacă am nevoie la toaletă e ușa stricată și că mă poate însoți el să mă păzească pentru că e o baie comună. I-am zis că nu este nevoie și am ieșit.

De obicei, orice amintire este însoțită mai mult sau mai puțin voluntar de o nostalgie, piedică în calea încercărilor de recontextualizare și rescriere a trecutului. Nostalgia, dincolo de raportarea necritică la evenimente, deschide și o fascinație mistică pentru o lume pierdută cu întreținerea unui micro-fascism, adesea involuntar. Problema acestui fascism insidios este că poate să se insereze și să se manifeste în proiectele și acțiunile celor mai diverse orientări politice. Dar ce se întâmplă sau cum trebuie să se întâmple o amintire ne-nostalgică. Poate chiar marginală, căci aici riscul nostalgiei este cel mai accentuat, de vreme ce nu a fost disecată în dezbaterile mainstream. Ce a fost uitat?

*

Să ascultăm animalele, să ascultăm altfel decât am făcut-o până acum!

Și pentru că încerc să scriu tot ce urmează, dar și ce am așezat mai sus, pentru o altfel de întâlnire cu prietenx mei de la frACTalia, Post/h/um și ELF (Editura pentru Literatură Feministă), voi alege să "gândesc ceea ce a fost uitat" prin intermediul acelei forme de viață fascinante, meduza. Este un punct comun al încâlcirii noastre, a cărei posibilitate a fost deschisă de textul sensibil al lui Stacy Alaimo. În traducerea lui Daniel Clinci, textul vine spre noi ca materie gelatinoasă și transparentă, reconfigurând o "sensibilitate extraterestră". Fără meduze, demersul acesta nu ar putea să existe.

Perioada 1998-2005 a reprezentat lupta unor tineri de răsturnare a canonului local cu speranța intrării lor în cel occidental. Mi-au rămas bine întipărite în minte două evenimente, debutul scandalului privind "cazul" Eminescu în cultura română, prin dosarul inițiat în Dilema de Cezar Paul-Bădescu, dar și Manifestul fracturist și discuțiile din jurul lui. Priveam toate aceste evenimente din afară și mai vorbeam despre ele cu câțiva colegi de la medicină, interesați de literatură. Era o perioadă în care ajunsesem să ne întâlnim săptămânal și îl invitam și pe C.D. Zeletin, profesor de biofizică și primul traducător al ediției integrale a Florilor răului (apărută în 1991, la editura Univers). Nu era un cenaclu propriu-zis, ci mai degrabă o modalitate de a învăța să lucrăm efectiv pe text și cu textul. Practic, făceam un fel de redactare și încercam să scriem în forme fixe, pentru că, ne zicea Zeletin, "atunci când veți renunța la ele și veți trece la altele mai fluide, veți înțelege ce este de fapt ritmul", dar și cum putem vorbi despre "libertate". Știu că singura formă fixă pe care am putut să o accept în acea perioadă a fost sonetul, poate din cauza Sonetelor lui Michelangelo și a faptului că eram fascinată de V. Voiculescu și Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare. Zeletin nu și-a asumat niciodată acea "figură a bunului patriarh", ceea ce a fost poate și norocul nostru. Deși ni se părea extrem de chinuitoare atitudinea lui față de noi și de textele noastre. Nu ne dădea niciodată soluții sau indicații, ne zicea doar: "Ce faci, cum faci te privește! Vorbă de călău."

Desigur, Zeletin iubea metafora, și detesta comparația – plus umanismul său "în exces" care îl bloca în ceea ce fusese uitat. Totuși, meduza de care am vorbit aici și care mă ajută să îmi amintesc într-un anumit fel de el și de ceilalți nu este o metaforă, ci o vietate marină și un punct de întâlnire. Este forma flască pe care am călcat în vara lui 2002, înfășurată în nisip, și pe care am vrut să o arunc în mare, dar cineva de pe mal mi-a strigat nervos: "Las-o acolo, să se usuce!" Se creează o stranietate politică – inserția politicul în reconfigurarea esteticului. Iar dacă încercările de conservare a literaturii și a modului de funcționare a câmpului ei sunt din ce în ce mai intense, meduzele pot deschide acele noi "spații de recunoaștere" – "moment fondator al unei subiectivări politice".

Când venea vorba de literatură începusem să nu mă mai simt confortabil cu nimic din ce încercam să scriu, scrisesem în general proză și eseu, și din când în când poezie. Aveam această tendință să le aduc împreună, și de fiecare dată când încercam să le arăt cuiva din afara micului nostru grup de lectură, mi se spunea că nu merg lucrurile așa, că sunt două chestiuni care nu pot sta alături. Și am început să vreau ca tot ce scriu să pară că ar fi "literatură"; scriam prost și trăiam cu sentimentul că nu ajung nicăieri. Între timp pusesem mâna pe câteva cărți de poezie, printre primele cărți ale generației tinere, și la care, după ce le deschisesem o dată, nu mai puteam reveni în niciun fel. Mi s-au părut de o violență excesivă, nedreaptă chiar, mai ales față de un subiect nesemnificativ și marginal, așa cum era al meu. Te făceau să te simți mic și strivit. Asta mi-a paralizat orice avânt, am abandonat o perioadă literatura. Citeam doar cărți de copii față de care interesul meu devenea din ce în ce mai mare; reluam: Elena Farago, Nina Cassian și poveștile Soniei Larian. Dar și foarte multă psihanaliză și tratate de psihiatrie.

Printr-un noroc, am găsit la un moment dat într-un anticariat (era vremea anticariatelor) Aberațiile lui Jurgis Baltrušaitis. De aici, am trecut la Louis Kuhne, Știința expresiei Figurii , și am reluat Darwin, Expresia emoțiilor la om și animale , ajungând ușor-ușor la istoria medicinei și la lucru cu arhivele. Asta m-a făcut să mă întorc la literatură cumva de la distanță, prin lucrările de psihiatrie din secolul al XIX-lea, dar și cu ajutorul teoriei literaturii. Le-am întâlnit apoi pe Julia Kristeva și Judith Butler, primul meu contact cu feminismul. De la noi, preferam Adrian Marino, iar, pe atunci, pe Adriana Babeți, prin care am devenit iar interesată să citesc mai multă literatură. Între timp, primisem și cartea lui Ovidiu Verdeș, Muzici și faze , iar la scurt timp l-am cunoscut și pe el la cursurile de Teoria Literaturii. Ovidiu voia să inițieze un grup de critică și teorie literară la Facultatea de Litere și mi-a adus într-o zi, la un seminar, Cartea cu euri – un proiect colaborativ (Călin Torsan, Cosmin Manolache, Sorin Stoica, Roxana Moroșanu, Ciprian Voicilă) pe care urmau să-l lanseze în Club A, parcă, chiar la sfârșitul acelei săptămâni. A fost prima mea prezență la un eveniment literar după foarte multă vreme. În cele din urmă, acest proiect al lor m-a determinat să încep în sfârșit lucrul mai serios la un manuscris pe care îl închipuiam la început un fel de mini-roman fantastic (asemănător unui schelet), construit în jurul unor elemente din poveștile pentru copii. Și cam aici se sfârșește pentru mine anul literar 2005.

Știu că, în următorul, mi-am cumpărat dintr-o librărie Sarah Kofman, traducere apărută de fapt în 2002, descoperind astfel, tardiv, Editura Idea. Și abia în 2008, Editura Tact, culmea chiar printr-o carte de copii: Povestea Mărului.

Nu am aparținut literaturii anilor 1998-2005, tot ce am avut de găsit a venit aproape mereu din afară, din alte spații și timpuri. Am înțeles abia târziu importanța acelor deschideri alternative și formele de tăcere ca alegere personală și protectoare, un fel de plutire în acea zonă în care "știința și estetica curg împreună" (Stacy Alaimo). De aceea și meduza. Ea nu a reprezentat niciodată pentru mine forma de viață cu care să am o legătură emoțională puternică, așa cum se întâmplă cu păianjenii și salamandrele. Ocupând o zonă relativ neutră, întâlnirea dintre noi s-a arătat neașteptată și târzie.