Apărut în 2020, la editura OMG, volumul Sputnik în grădină e cel de-al treilea volum de poezie lansat de Gabi Eftimie (al doilea după mutarea în Suedia). Odată cu volumul amintit, Sputnik în grădină , pare că indeterminarea identitară trece într-o nouă etapă a dimensiunii postumane. Subiectul poetic este acum evacuat din real, iar umanul nu mai reacționează decât prin condiționare exterioară, așa cum tinde să se arate încă din reflecția biografică de pe coperta interioară: "nu ai viața ta/ sau dacă o ai, nu-ți dai seama de ea/ ceea ce ți se întâmplă e o chestie/ ceva/ ce n-are nici o legătură cu ce vrei".

Cele trei cicluri poetice, Spații verzi , Vară verde-albastră și Playlist de toamnă sunt construite sub aceeași senzație a nebulozității, a pulverizării, a dispariției eului din cadrul natural. Totuși, în niciun poem nu transpare angoasa ce ar putea fi provocată de o atare constatare a evacuării ființei, ci rămâne un soi de reflecție continuă, nu fără umor, a stării de fapt (cu sugestia intrării într-o altă vârstă poetică, a post-ironiei): "Într-o zi și noi o să ajungem schelete de dinozauri./ Dar, între timp, armonie, mierla-n copac:/ on and on till the break of dawn / primăvară după primăvară" (14).

Ochiul celui care privește și înregistrează spațiul surprinde doar o imagine fugitivă, extrem de fluidă sau de lichefiată, subiectul rămânând o urmă în fundal, ca mărturie a locurilor prin care trece. Senzația de mers pe repede-înainte devine definitorie pentru imaginea de "mulaj" , folosit aici ca indice al prezenței umane, termen propus de Andrei Doboș. De altfel, se utilizează, în multe rânduri, pronumele nehotărât "ceva" pentru a proba indeterminarea spațio-temporală a eului, starea inter în care se află mereu: "Era ceva cu pădurea" ori "Din tren, ceva ca un soare dizolvat în aer" (13, 15). Tot astfel, nu întâmplător sunt vizate secvențe de paranteză existențială, căci subiectul poetic nu doar că pare inadecvat la spațiu, dar încearcă și o dedublare sau o ipostaziere în alteritatea inundată de faptul comun, de banalul cotidian: "Mă prefac că sunt turist în propriul meu oraș/ și merg până la ultima stație (într-un poem ca " spații verzi ", 17). În alt loc se proiectează existența ființei umane doar prin prisma senzorialității mașinale, artificiale – o prezență-undă surprinsă de instalația mecanică –, iar obiectul ia locul subiectului în ordinea recunoașterii identitare: "Consternarea pe care o trăiești când te întorci/ seara acasă/ și îți vezi familia prin geamul fără perdele/ trase în camera iluminată./ Da. Ok. Te-ai prins: acolo sunt pantofii tăi, alea sunt hainele tale./ Dar TU unde ești?/ Doar senzorii liftului îți mai simt prezența" (în roboto mono , 28-29).

Forța imagistică pe care mizează Gabi Eftimie în acest ultim volum devine extrem de percutantă la nivel vizual, întrucât poemele jonglează cu ușurință, într-un interval condensat, între vârste și spații poetice diferite. De pildă, într-un poem ca fragi se trece prin trei dimensiuni lirice extrem de distincte; de la pastorala romantică, la mitologie nordică, până la teritoriul construit într-o paradigmă a post-antropocentrismului. Din nou, intuiția poetică merge în sensul descoperirii frugalității prezenței umane, încercându-se un soi de inserție în elementele naturale: "de aici, bănuiesc lacul,/ fragii s-au mai copt trei nuanțe/ frasinul Yggdrasil,/ loviturile de topor,/ materie dură/ se lovește/ de materie dură/ trolii din ascunziș par totuși liniștiți/ veranda e înecată în urzici/ părul tău se transformă în aur/ așteptând sitarul" (43).

Proiectarea eului poetic în natură se face întotdeauna printr-o dublă mișcare: este vorba, pe de-o parte, de o derulare sistematică a imaginilor, căci privirea survolează detașat geografia, iar, pe de altă parte, de o mișcare nesistematică, căci subiectul prezintă ceea ce vede și aude pe măsură ce percepe realitatea descrisă. Mai mult decât atât, privirea subiectului poetic tinde să se distanțeze de uman, e aproape o privire-obiect, un văz instrumental, artificial. De aici, transpare senzația de imagine microscopată, mărită până la distingerea celor mai detaliate secvențe; este o lume micronică presupusă de observațiile cotidiene ("întâlnirea dintre molie și păianjen de pe zidul/ cabanei/ e liniștitoare", 36). Finalmente, în Playlist de toamnă , ca într-un soi de progresie, natura ia locul umanului, în versurile din partea finală citindu-se un scenariu postapocaliptic, cu tonuri, totuși, de pastorală dark, de idilă cromatică. Eul, anterior catapultat din realitate, se recuperează la nivelul proiecțiilor prin senzație, prin senzorialitate frustă ("devin și eu apă mică,/ o iarbă de mare luată de sus"; "levitez spre soarele iernatic/ roșu aprins cu ochii închiși/ dispar încet în culoare/ shift apoi spre portocaliu", 55, 56).

Astfel, ceea ce propune poezia lui Gabi Eftimie din volumul Sputnik în grădină este atât o redimensionare a conceptului de senzorialitate poetică, cât și un efect straniu de adaptare a liricii contemporane la noile formule. Prin lirismul melancolic sau prin caracterul ingenuu jucat cu asumare ori prin revenirile lucide și ironice la ipostaze identitare, poemele par să aclimatizeze un nou tip de peisaj, cel al "mașinăriei naturii".