Dimineață superbă de primăvară caucaziană. Am pornit din Georgia spre Armenia pentru o incursiune de weekend, cu gândul la fabulosul jazz al lui Tigran Hamasian. Se întunecase bine când am sosit în capitala cu nume cunoscut mai ales din perioada comunistă, căci nu cred să existe cineva care să nu fi auzit bancurile celebre cu Radio Erevan. Ne-am convins pe loc de ospitalitatea înnăscută a armenilor. Nu numai că ne-au primit cu brațele deschise, dar nu-mi amintesc vreun oraș în care să ne împrietenim încă din primele momente cu atât de multe persoane ca în seara în care am ajuns în Erevan.

Cum am solicitat informații pentru a putea ajunge la adresa unde urma să ne cazăm, am fost conduse de niște tineri, care ne-au făcut și o scurtă trecere în revistă a celor mai fancy locuri din oraș. Ajunse la destinație, am constatat că nimic nu semăna cu descrierea zonei pe care o alesesem inițial, așa că am primit ajutor de la un alt domn binevoitor, la vreo 50 de ani, răsărit de nicăieri, dar care, n-aș exagera dacă aș spune, și-a sunat toate cunoștințele pentru a ne scoate din impas. Efortul lui a rămas fără rezultat, deoarece ne aflam în locul greșit. Fiind o persoană foarte deschisă, învăluit de aburul nopții și al alcoolului, în timp ce se străduia să găsească soluții pentru situația în care ne aflam, ne-a povestit și viața lui. Am aflat astfel că, timp de 20 de ani, fusese plecat la Sankt Petersburg, la studii, și abia revenise.

Povestea părea năucitoare, dar a fost întreruptă de sosirea gazdei, care ne-a preluat și ne-a condus către apartamentul nostru, aflat la 20 de minute de mers cu mașina de locul în care ne aflam. Părea că ne îndreptăm spre un alt centru al orașului, căci din centrul propriu-zis tocmai plecam... Am ajuns în dreptul unui bloc similar celor din cartierele bucureștene. Oamenii care stăteau la taclale în fața scării ne-au întâmpinat cu entuziasm. Am urcat la etajul 10, în prezența unui domn care ne-a făcut să ne simțim ca în romanele lui Dovlatov, sărutându-ne mâinile necontenit pe parcursul călătoriei cu liftul, în timp ce sunetul sticlelor, care se ciocneau de zor în punga ce i se bălăngănea în mână, era întretăiat de poticnirile liftului. Chiar că așa însuflețire la primirea unor străini vezi mai rar! Locul nu arăta întocmai ca în fotografii, dar nu mai era vreme să ne răzgândim, așa că am optat pentru o plimbare de seară în capitala Armeniei, următoarele două zile fiind rezervate altor planuri.

Piața Republicii din centrul Erevanului vibra în ritmul muzicii lui Charles Aznavour. Apusul pudrase clădirile din jur cu lumină purpurie și se așternuse ca un văl de catifea peste "orașul roz". Ne-am așezat la un vin de rodii delicios. În tradiția armeană, rodiile ocupă un loc important, simbolizând sensul vieții, prosperitatea și abundența. Serile în Erevan au un farmec aparte.

Ne-am început a doua zi la o cafea în piața de vechituri, Vernisaj, un loc care transmite cu adevărat vibe-ul orașului. Din frumusețile zilei, ne-au plăcut în mod deosebit Muzeul manuscriselor, Matenadaran, și Muzeul Parajanov, fiind atrase încă de dinainte de personalitatea regizorului. Admirat de Fellini și Tarkovski, Serghei Parajanov impresionează prin geniu, gândire paradoxală și poetică, dar și excentricitatea redată în îmbinarea de culori, simboluri, metafore. De altfel, unul dintre cele mai cunoscute filme ale sale, Culoarea rodiilor, ar putea fi o incursiune în modul de gândire și stilul lui artistic.

Ne-am pregătit apoi de plecarea ce urma în zori, când ne propusesem să ajungem la vechea mănăstire Tatev, unde se află și cel mai lung traseu de telecabină din lume.

Șoferul nostru, Samuel, antamat cu o seară în urmă, ne aștepta nerăbdător. Înainte să ajungem la primul obiectiv, Khor Virap, a oprit să ne arate surpriza pe care ne-o pregătise: un portbagaj plin cu prăjituri cu foarte multe creme colorate, total neinspirante, cum se găseau odinioară în vitrinele cofetăriilor, cognac și cafea. Singura problemă era că, fiind ora 6 dimineața, noi nu am fost chiar atât de entuziaste și nici dornice să gustăm din minunățiile pregătite. Cum a început să se lumineze, din 10 în 10 minute, mașina era oprită, iar Samuel ne prezenta faimosul Munte Ararat, vizibil din nenumărate puncte ale traseului.

Totuși, timpul s-a scurs teribil de repede, am revenit în Erevan și ne-am pregătit de reîntoarcerea în Georgia din ziua următoare.

Soarele se cățărase pe cerul Erevanului și își arunca razele printre clădirile industriale și blocurile înghesuite, care formau priveliștea spre care aveam acces. Ultima dimineață în Erevan a adus o urmă de nostalgie, deși am râs cu poftă în balconul care ținea loc și de bucătărie și de dormitor, în timp ce aparatul captura ultima imagine de la fereastra apartamentului nostru.

Scurta călătorie s-a încheiat așa cum a și început: cu prieteni noi. Pe drumul de întoarcere am avut prilejul să avem alături un cuplu care ni se păruse puțin ciudat la început, din pricina unui număr impresionant de selfie-uri. În plus, la fiecare oprire, eram solicitată să le fac și eu câteva fotografii. Așa ne-am petrecut timpul, dar, după conversații îndelungate, ne-am împrietenit. Am aflat ulterior, că el este o vedetă locală de televiziune, iar ea, cu nume tradițional armenesc, de mănăstire, Tatevik, reîntoarsă în țara natală după o viață în America.

Ce pot spune după această (prea) scurtă vizită în Armenia? Este o țară ospitalieră, din care am luat cu noi sentimentul de viu pe care l-am primit ca pe un dar neprețuit, izvorât din frumusețea locurilor și a oamenilor.