Ca mulți dintre tinerii de atunci, din perioada societății "socialiste, multilateral dezvoltate", când eram întrebată ce îmi doresc să fac în viață, răspundeam: să călătoresc. Visul meu era să ajung să văd... Parisul! Nu America, nu Maldive, nu Zanzibar... Știu, era aproape un șablon în acel timp dorința de a vedea Orașul luminilor, al modei, al parfumurilor, orașul boemei începutului de secol XX și, de ce nu, orașul în care se strigase prima dată "liberté, egalité, fraternité!". Idealism copilăresc, influența lecturilor, a curentului francofon din epocă, asta era! Că acum celebrul îndemn de la 1789 poate stârni multe temeri, este altă poveste...

După ani buni de trăit și în socialism și în comunism, timp în care nu am reușit să ies niciodată din țară, a venit, în sfârșit și momentul decembrie 1989. Visul continua să existe acolo, undeva într-un colț de minte. Îl voi împlini 30 ani mai târziu, abia în 2019. Nu-mi imaginam atunci că la nici un an după, un inamic nevăzut ne va da viața peste cap și nici cât de ușor este să fii în pericol de a-ți pierde... libertatea! De a călători, de a-ți îmbrățișa prietenii, de a te duce la teatru, la operă și câte alte restricții au fost sau, cine știe, vor mai fi!

Și am ajuns la Paris nu o dată, ci de două ori în interval de o lună. Îl apucasem pe Dumnezeu de picior, cum se spune. Și nu oricum, ci, prima dată - într-un martie în care cunoscătorii te avertizează că nu este cel mai bun timp să vezi Parisul - la Salon du livre, unde conducerea de atunci a ICR ținea neapărat să se împăuneze aproape deșănțat cu realizările ei!

O săptămână am înfruntat ploaia și frigul, împărțindu-mi timpul între spațiul expozițional excitant pentru un îndrăgostit de citit și, ca tot nesătulul, bifând muzee, bulevarde, grădini etc. Fusesem avertizată că Parisul nu mai e ce a fost. Da, am putut constata că au dreptate și că globalizarea a schimbat fața marilor orașe. Am văzut mizerie pe străzi, am văzut în metrou cum se poate fura un telefon din buzunarul unui tip de doi pe doi cu doi – așa defineam cândva un tip masiv - , fără ca el să se prindă și fără ca cineva să îndrăznească să protesteze. Au existat totuși călători care au făcut-o, folosind limbajul nonverbal. Iar făptuitorul l-a aruncat pe jos, fără a clipi și fără a încerca să dispară la prima oprire a metroului. Senin, fără teamă sau jenă!

Apoi, aflându-mă în zona bisericii La Madeleine, nu am rezistat impulsului jurnalistic și am vrut să trec de cordonul jandarmilor care păzeau intrările pe Champs Elysee pentru a relata despre protestul Vestelor Galbene. Nu a fost chip, m-am lovit de privirea neîncrezătoare, disprețuitoare chiar și refuzul net al unui jandarm, care mi-a evaluat într-o secundă înălțimea și greutatea și a conchis că... nu e cazul! Abia a doua zi am putut să constat urmele trecerii lor – recunosc, păreau mai degrabă vandali, nu neapărat protestatari!? - pe celebrul bulevard.

Am văzut în același timp și modul în care schimbările de care ne tot plângem, reale din păcate, ne-au modificat și pe noi, cei care strâmbăm din nas. Mulți dintre turiști erau asemenea celor pe care-i acuzau de schimbările nedorite, comportându-se precum unii dintre ei, considerând că Parisul poate fi coșul lor de gunoi. Probabil că atunci când crezi că poți urca în Turnul Eiffel, la doar opt grade Celsius și cu un vânt ce te făcea să te întrebi prostește dacă nu cumva acest simbol al capitalei Franței nu se va și el, în rochie de seară și cu sandale cu tocuri de 10 cm, consideri că poți face orice!

L-am revăzut, o lună mai târziu, cu ocazia încheierii la Paris a Sezonului România-Franța. Am bătut atunci Parisul în lung și-n lat, trecând dintr-un arondisment în altul, participând la tot felul de întâlniri cu operatori culturali și am putut să constat și ce înseamnă cultură în Hexagon precum și modul în care își desfășoară activitatea sectorul cultural independent! Independent, independent, dar sprijinit de statul francez!

M-am bucurat de multe la Paris – jocul hazardului a făcut să locuiesc pe Rue de la Gaîeté! -, de sentimentul absolut de libertate pe care ți-l creează arhitectura bulevardelor, foarte largi și luminoase, de flașnetarul din Montparnasse cu care am poposit preț de câteva minute la o vorbă, de târgurile stradale organizate de două ori pe săptămână în același cartier, de spectacolul de la Moulin Rouge, de aerul inconfundabil al orașului care nu mi-a înșelat visul din tinerețe!

Și tot aici am fost, fără să vreau și fără să-mi fi dorit vreodată așa ceva, martora unui mic fragment de istorie. Incitant jurnalistic, nefericit ca eveniment. Eram la Centrul Brâncuși de lângă Muzeul de Artă Modernă George Pompidou, ascultând cu evlavie aproape poveștile Doinei Lemnea despre sculptorul român, curioasă să aflu cât mai multe despre atelierul lui și să mă lămuresc cât adevăr și câtă legendă există în povestea cu ce a lăsat sau nu Constantin Brâncuși statului român. Un nor de fum gros și galben ne-a atras atenția și ne-a făcut să ne îndreptăm în acea direcție. Imaginea era terifiantă, un alt simbol al Franței, Catedrala Notre Dame era o imensă torță! În cele câteva secunde cât de uimire mi-am ținut răsuflarea, am văzut cum cade turnul central mistuit de flăcări. În câteva minute măreața catedrală era o ruină. Flăcările au continuat să se vadă o bună bucată de vreme, nu știu cât, deoarece, încremeniți cu toții, am pierdut noțiunea timpului!

A doua zi, și ultima la Paris, pașii m-au purtat automat spre Notre Dame. Perimetrul era închis, peisajul dezolant. Am intrat în prima librărie întâlnită în cale unde am poposit îndelung. M-am plimbat agale printre rafturi, am răsfoit cărți și am tras cu urechea la cei care cumpărau și la discuțiile lor cu librarul. Una dintre aceste discuții, surprinzător, despre literatura rusă post dezmembrare URSS, mi-a adus aminte că acasă mă așteaptă pe raftul cu cărți necitite câteva titluri de autori ruși pe care le ocoleam de ceva vreme. Mă cam oprisem la clasicii ruși citiți în liceu și facultate. Nu știu ce declic a produs discuția auzită în acea librărie pariziană – căreia, într-un fel îi mulțumesc -, dar odată ajunsă în București am citit din nou literatură rusă, de această dată, contemporană. Așa i-am descoperit pe Ludmila Ulițkaia, cu al ei de neuitat Imago, dar și Medeea și copiii ei, pe Guzel Iahina, cu Zuleiha deschide ochii, pe Evgheni Vodolazkin, cu Laur, Aviatorul și Brisbane. O bucurie pentru spirit și suflet care m-a însoțit pe parcursul lecturii și care m-a ajutat în luarea unor decizii dificile pentru mine în acest an 2019. Un an al împlinirii unui vis, să văd Parisul, nedezmințit de realitate, al descoperirii unor autori ruși de forță, și al încheierii unei etape de 28 de ani la România liberă!

Merci, Paris!