Rolul exercitat de grupul literar Sburătorul în conturarea posturii și scenografiei auctoriale (am în vedere terminologia lui Alain Viala și Jérôme Mezoiz – unii dintre cei mai apreciați cercetători ai domeniului) ale Monicăi Lovinescu a fost unul semnificativ în evoluția ulterioară a fiicei criticului literar Eugen Lovinescu și a profesoarei Elena Bălăcioiu. Un studiu semnificativ în acest sens a fost realizat de Ligia Tudurachi în Grup sburător. Trăitul și scrisul împreună în cenaclul lui E. Lovinescu (Timișoara, Editura Universității de Vest, 2019), unde a analizat (și) modul în care "formula de sociabilitate literară" sburătoristă s-a format în raport cu "integrarea unei prezențe infantile", dar și felul în care Monica Lovinescu a fost influențată în cadrul cenaclului. Notează autoarea: ",comportamentul Monicăi e pur mimetic: experimentul literar îi e oferit de cerc, livrat de-a gata. Tot un tipar mimetic infantil identifică Monica Lovinescu și pentru formarea ei comportamentală în cenaclu" (p.254). Dacă Monica Lovinescu fusese, mai întâi, "voce prin literatură" (postura copilului de cenaclu, care de-scria "lumi imaginare"), devine apoi voce la radio (asumarea unei posturi activiste care re-prezenta adevărul dramatic al lumii reale – realitatea comunismului românesc).

Consider că "gângania mică, neagră" (după cum o caracterizează Eugen Lovinescu) a devenit una dintre cele mai sonore voci din exilul parizian, ca urmare a educației primite în spiritul modernist la Sburătorul. Arogarea unei posturi combatante, nu înseamnă (și) detașarea/ ieșirea de sub figura paternului (Eugen Lovinescu), figură care i-a marcat exponențial anii de formare în câmpul literar. Nu întâmplător, în 1981 (anul de revenire la genul jurnalului), scriitoarea afirma: "Chiar dacă jurnalul meu – pe care n-aș îndrăzni să-l compar cu al tatei – nici ca valoare, nici ca interes – are și alunecări personalizate, «pactul autobiografic» se anulează de la sine din moment ce paginile de față sunt scrise despre și pentru alții". Astfel, incursiunea în memorie (amintire + uitare) transpusă în scrierile sale pune în lumină o postură identitară care și-a suprimat (voit și conștient) eul în detrimentul comunității. Iată, ieșirea din sine pentru figura comunitară! Particularul în și pentru general. Prin sine la Celălalt. În acest sens, (și) vocea narativă din Jurnal esențial (adăugând aici și titlul sursă: Jurnal indirect – de remarcat valoarea/ simbolistica "indirectă") este una construită colectiv, în ipostaza: Monica Lovinescu – Virgil Ierunca. Scriitoarea se raportează continuu la evenimente/ la idei/ la experiențe prin grila: eu și V. (credem, telefonăm, susținem, vizionăm etc.). Deci, "pactul autobiografic" (eul) este retras cu scopul de a oferi voce (imagine/ perspectivă/ vizibilitate/ speranță/ încredere) alterității.

Postura se construiește și este construită, așadar, în relație (cu ceva, cu cineva), adică presupune o dinamică/ dialectică a interferențelor. Pornind de la premisele antemenționate, dar și de la notația scriitoarei ("dar au uitat ce impact […] poate avea sunetul înregistrat, cât de mult faptul de a auzi cum se strigă împotriva regimului poate consola pe cei mulți și înfricoșa pe ceilalți") se susține ideea potrivit căreia, identitatea Monicăi Lovinescu este una construită prin voce, ca urmare a emisiunilor realizate de aceasta, printre altele Teze și antiteze la Paris. Nu întâmplător, se remarcă o constantă în articolele dedicate scriitoarei de diverși critici/ jurnaliști, în substantivul voce (cea mai simbolică categorizare fiind: Monica Lovinescu – vocea libertății). Într-adevăr prin condiția-i de exilată, prin atitudinea-i opoziționistă față de puterea comunistă, Monica Lovinescu a fost, pentru ascultătorii ei, întruchiparea ideii de libertate și de adevăr (în toate formele lor), întrucât spre desosebire de criticii din țară, avea posibilitatea de a sancționa discursurile/ lucrările ideologice, și nu doar. Fiind conștientă de acest aspect, împreună cu Virgil Ierunca, a coagulat în jurul lor un întreg sistem împotriva regimului comunist, luptând necontenit de pe baricadele de la Radio Europa Liberă. Cei doi devin (direct și/ sau indirect) formatori de conduite. Simbolică în acest sens, rămâne notația diaristică a Monicăi Lovinescu în care surpinde raportarea lui Constantin Noica la postura celor doi: "De când îl știu, crede că noi putem reține sau da drumul oamenilor". Cu siguranță, casa din Paris a fost un nod central al exilaților români (aici se întâlneau, Paul Goma, Emil Cioran, Constanin Noica, Lucian Pintilie, Gabriel Liiceanu etc.), motiv pentru care, sub o formă sau alta, ideile/ atitudinile/ conduitele/ comportamentele erau preluate unii de la alții. Spre deosebire de atmosfera și de ritualul de la Sburătorul, în "cenaclul" parizian se remarcă o continuă stare de urgență/ alertă, după cum avea să mărturisească scriitoarea într-un interviu televizat. Astfel, prin activitatea-i civică/ militantă, Monica Lovinescu (cu siguranță) nu a făcut parte din categoria celor "vegetali". Atribui celor menționate un episod semnificativ: "Telefon Lucian Pintilie: filmul Caragiale blocat mai departe. A scris 500 de scrisori (adică aceeași trasă în 500 ex.) și le-a trimis peste tot: de la Scânteia și șeful Securității la ziarele anti (gen Echinox). Va mai aștepta și apoi va scrie 1000 de scrisori. Poate deci Pintilie să facă scandal? Va trece săptămâna viitoare să ne sfătuim pentru o strategie". Nu întâmplător, cel mai repetat gest (în fond acțiune), așa cum reiese din Jurnalul esențial este legat de telefon (a telefona). Acest mijloc de comunicare devine parte (organică, aș putea spune) din relația: Monica – Virgil și grupul exilaților ("Nu mai știu să comunic decât prin telefon"; "Iar la noi cine nu telefonează!"; "telefoane, telefoane – bineînțeles"). Într-un sistem diferit, un alt gest (viciu) simbolic pentru cuplul antemenționat este țigara (fumatul). Prin participarea la mese rotunde, la conferințe, la emisiuni etc. se evidențiază două posturi în a căror componență, țigara joacă un rol esențial (vezi interviul înregistrat pe YouTube de Editura Excelsior Art). În prelungirea gesturilor menționate anterior, (și) acțiunea de a merge la teatru/ film contribuie la imaginea de sine a celor doi. Nu întâmplător, paginile din jurnal conțin numeroase fragmente în care Monica descrie experiența vizionării unor filme/ unor piese de teatru.

Monica Lovinescu ajunge la concluzia că: "Nu există autobiografie lineară, certă, cronologică, ci numai frânturi ca din ceață care vin spre tine în dezordine. Nu se poate să te povestești fără a pune în chestiune certitudinea acestei povestiri. Evanescență nu numai a amintirilor, dar și a persoanei care și le deapănă: ea e compusă din mai multe, uneori juxtapozabile, niciodată identice. O viață nu e o biografie, ci o suprapunere de clișee biografice. Cele mai multe nesemnificative". Alături de imaginea unui eu retras, care oferă posibilitatea celuilalt de a vorbi, Monica Lovinescu își conștientizează postura compusă (și) din "frânturi ca din ceață care vin spre tine în dezordine". Pot fi ordonate? Dacă Monica Lovinescu s-a construit (postural) ca exilată/ militantă împotriva regimului comunist, ce funcții identitare a primit după `89? Împotriva cui a mai luptat? Deși, postura de exilați se anulează (simbolic) ca urmare a căderii regimului comunist, cuplul Lovinescu-Ierunca decide să rămână în Paris, (re)configurându-și postura în raport cu oamenii de curte ai lui Ceaușescu care au preluat conducerea țării, precum și cu funcțiile canonului (estetic, etic, est-etic?).

Monica Lovinescu, Jurnal esențial, București, Humanitas, 2010.

Monica Lovinescu, O istorie a literaturii române pe unde scurte (1960 – 2000), București, Humanitas, 2014.