Merită "Nora. O casă de păpuși" atenția lectorului secolului XXI? Da, pentru că surprinde conflictul interior al unei femei, soție și mamă, care nu se (mai) identifică cu propria sa viață, care are nu doar viziunea, ci și tăria necesară de a realiza că există ceva dincolo de status-rolurile care i-au fost atribuite, că ele nu o definesc întru totul, că ea este o persoană (și) în afara lor. "Asta este minunat! Dar în societatea actuală femeile pot cu ușurință să aleagă cine și ce vor să fie, pot fi femei dedicate întru totul carierei sau scopurilor nobile, cum pot fi și mame, soții, femei de succes lucrând cot la cot cu bărbații. Pot fi ORICE!". În societatea românească, femeile dispun de egalitate mai mult și mai mult, însă nicidecum suficient. Educația în acest sens (pe care capodopera lui Ibsen o poate oferi) este, așadar, cu atât mai binevenită. Încă există numeroși tineri de gen masculin care cred că femeia există "pentru ei", pentru a se simți ei bărbați atunci când o protejează, sau că femeia poate fi pricepută într-un domeniu, dar niciodată mai bună decât ei. De partea cealaltă se află anumite femei care nu reușesc să scape din relații abuzive. Care nu își găsesc forța de a scăpa, unele din relații care nu le aduc mult visata satisfacție a mariajului, concubinajului, vieții în doi în general. Unele nu pleacă nici când sunt lovite. Să știe că există o operă ca a lui Ibsen, scrisă acum două secole cu gândul la ele, cred că ar ajuta mult. Iar noi, cei/ cele pe care nu ne abuzează nimeni fizic, să nu fim atât de grăbiți să emitem judecăți de valoare despre ele. Din punctul meu de vedere, "Nora" lui Ibsen nu este doar despre femeile blocate în acest rol de plastic la care sufletul este atât de adesea alergic, ci despre toate rolurile pe care noi, oamenii, le purtăm agățate de suflet toată viața. Este, de asemenea, despre visuri impuse din exterior, pe care le preluăm și le urmărim zelos până la capătul vieții noastre, asupra cărora nu aruncăm decât prea rar un ochi critic, de care ne îndoim doar când chiar aceste visuri ne-au săpat groapa (sau noi urmărindu-le?). Câți dintre noi nu am vrut să fim medici pentru că am asociat "inteligența" cu "capacitatea de a fi medic"? Câți dintre noi nu am cheltuit ultimii bani din casă pe un concediu în Grecia, când noi detestăm Grecia, pentru că "toți vecinii au fost și au pus poze"? Câți nu ne gândim ca prim lucru atunci când ne gândim la noi înșine la faptul că "avem un job bun"? Serios, asta suntem noi în primul rând? Un job bun? Îndemn să citiți/recitiți "Nora". Și să îi preluăm cu toții exemplul. Să avem curajul să renunțăm la nefericirile care nu ne aparțin cu adevărat. Pentru că toți avem o Nora în noi. Poate acum e furioasă, speriată. Haideți să o privim, să o recunoaștem și să o lăsăm să ne ajute să (mai) noi înșine.