pașii pe care trebuie să-i faci nu-ți vine să-i faci. că-s așa de mici, așa îndepărtați de destinație. că încă ești un dependent de shot-uri cheap de dopamină [cheap, dar care-ți mănâncă toți banii]. & pentru că încă ești un laș, care speră că drumul afară din canale va fi pe sus, luat de un uragan nemilos & norocos, care să te prindă în vârtejul lui haotic & să te tragă afară, spre un loc mai liniștit

mi-am pierdut prezentul executând versiunile trecute ale mele. iar acuma-mi pierd prezentul executând versiunea mea actuală. e o sinucidere mult mai gravă – pentru că versiunea asta a mea e singura cu potențial de viitor. poate-ar trebui totuși să mă plâng de ce am fost. & de ce sunt. că asta e o ședință de terapie cu bisturiul. prima după o perioadă lungă. în care n-am mai fost nimeni. iar dacă am fost ceva, n-am mai fost nimic care să mă reprezinte. zero barat. praf.

nu m-am interesat vreodată de budism ori de religiile orientale. dar în ultima vreme, sub "îndrumarea" lui sam harris, am fost tot mai atras de meditație, mindfulness, disociere de eu & de iluziile lui – vizualizarea gândurilor & a ciorchinilor lor infecte & îndepărtarea lor în eter, eliberarea minții de propriul ei blestem, deconectarea mentală de propriul mental, anularea psihică a propriului psihism, înlăturarea conștientă a propriei conștiințe. de ce? & de ce tocmai acum? meditez – asemenea soldaților care aveau nevoie de înțelepciune orientală pentru a supraviețui nopților & zilelor de mâine. care se detașau complet de propria ființă & își contemplau existența rece, din exterior, la temperatură de congelator, ca să poată fi în stare să comită atrocitățile din fișa postului

merg dimineața spre lucru uimit că m-am putut ridica din pat. șirurile de canini ai îngrijorărilor se amestecă-n gura unui monstru lovecraftian care-mi mușcă încet sistemul nervos. un labirint de zgomot. iar în alea cinci minute pe care le am de mers pentru a ajunge la locul ăla al ororii sistematizate & perpetuate, în care voi munci pe rupte 12 ore, îmi vizualizez rețelele neuronale, care-s ca o furtună de artificii scăpate de sub control & le arunc într-un hău îndepărtat, devin gol, devin nul, devin nimeni, devin altul. îmi activez un mod robotic de existență.

[nu vrem oare să-i facem pe roboți umani ca răzbunare că noi, umanii, am fost obligați să devenim roboți?]

noțiunea de timp & secționarea lui drastică, fetișizată & simetrică nu au putut să apară molcom, natural, de la sine, ci neapărat sub imboldul unui stres. orice noțiune asociată timpului e pentru om un deadline. deadline-urile & contratimpul nu sunt, contrar a ce se crede azi, probleme ale civilizației moderne. natura a fost prima care să-i dea omului deadline-uri. timpul o fi fost considerat un zeu, dar un zeu-tiran, un monstru canibal. o fiară care nu poate fi nici îmblânzită, nici încetinită. fascinația avraamismului de orice fel (de la iudaism, creștinism & islam la hegelianisme & secularisme) a constat dintotdeauna în promisiunea că trecerea timpului va avea un efect pozitiv. că zeul suprem ar fi în afara timpului & neafectat de acesta & că l-ar subjuga ca pe o fiară care să-i facă voia & să-i care în spate destinul & viitorul triumfător al creației