Profesorul ridică stickul cu două degete în aer și îl privi aproape cu scârbă.

— Ce e asta?

Studentul zâmbea calm, deși ochii îi jucau ușor neliniștiți.

— Lucrarea mea de licență.

Profesorul se aplecă peste biroul plin de hârtii, dosare, cărți și lucrări. Pentru a-l vedea pe student, se ridică din scaun. Era scund și îndesat și vraful de hârtii aproape îl acoperea.

— Și de ce mă rog, mi-o aduci așa? Ești cumva din tribul celor care își închipuie că salvează planeta dacă își obligă profesorul să citească pe calculator? Sau poate crezi că așa scapi mai ușor și doar o să răsfoiesc lucrarea ta?

— Nu, domnule profesor. Dar să știți că lucrarea are cam 600 de pagini și m-am gândit că...

— 600 de pagini?

Vocea profesorului, și așa pițigăiată, mai urcă o octavă. Studentul se temu o clipă ca nu cumva cel din fața lui să rămână fără glas.

— Da, domnule profesor. Nu aveam cum să o fac mai scurtă, având în vedere tema pe care am ales-o.

Se vedea pe fața profesorului că habar nu avea ce temă își alesese studentul. De altfel, el afișa cam 20 de teme la începutul anului. Fiecare student își alegea ce temă dorea de acolo și venea cu lucrarea la sfârșitul anului. Desigur, în timpul anului îi trimitea profesorului pe email stadii intermediare ale lucrării, dar niciun email de la studenți nu era citit. Profesorul avea o singură pretenție.

— Un singur lucru vă cer și anume să nu copiați. Este infracțiunea supremă, care duce la moarte.

Aici făcea o pauză de efect și apoi adăuga.

— Moarte academică, desigur. Care, uneori, e mai rea decât moartea reală.

Și apoi izbucnea într-un râs ascuțit. Era genul de persoană care râdea primul la propriile glume, fără să aștepte să vadă dacă ceilalți se amuză sau nu. De fapt, în general, puțin îi păsa de ce spuneau, gândeau sau credeau ceilalți.

— Ce temă ziceai că ai ales? întrebă el, ca și cum ar mai fi discutat vreodată despre subiect.

— Romanul românesc contemporan.

Da, era una dintre temele pe care o pusese acolo, fără să se gândească prea mult. Era în programa pe care ar fi trebuit să o predea, dar de care nu le vorbise niciodată studenților la curs. Acum, serios, despre ce literatură română contemporană mai vorbim? Dacă îl provocai pe tema asta, era în stare să țină un curs întreg, despre cum scriitorii de azi sunt niște pițifelnici care doar se vaietă pe rețelele de socializare și se bârfesc unii pe alții.

— De la Moromeții încoace nu s-a mai scris literatură la noi, ridica el un deget ca să pună capăt discuției care nici măcar nu putea începe, pentru că Profesorul nu accepta niciodată altă părere.

Doar el era autoritatea supremă în materie, nu? Altfel de ce ar fi predat "Teoria Literaturii"?

Adevărul era că nimeni din facultate nu dorise să se lege la cap cu un astfel de curs, care nu avea nicio miză și putea doar să îți creeze probleme. Lumea literară era din ce în ce mai restrânsă, dar, pe măsură ce cititorii scădeau, orgoliul scriitorilor creștea amețitor. Iar un curs universitar în care să se abordeze literatura română contemporană avea un potențial exploziv. Profesorul dezamorsase această bombă ignorând pur și simplu subiectul. Iar lumea literară era foarte mulțumită. Decât să se vorbească despre cine știe cine, mai bine nu se vorbea despre nimeni și gata.

Și acum, Studentul arunca totul în aer cu teza asta. "Romanul românesc contemporan". Cum dumnezeu putea cineva să aleagă tema asta? Și de ce ar face-o? Sunt atâtea subiecte abordabile: "Trăsăturile fundamentale ale modernismului" sau "Concretizări ale conceptelor literare în practica lecturii și a interpretării".

Profesorul deschise laptopul și apoi descărcă lucrarea de pe stick pe laptop. Simțea privirea studentului cum îl studiază și abia se abținu să nu îl dea afară din birou. Da, documentul avea 612 pagini, dintre care cam 150 reprezentau bibliografia.

— Și, mă rog, ce ai avut de spus așa de important încât să umpli atâtea pagini? întrebă profesorul încercând să își ascundă iritarea, pentru că lucrarea studentului însuma mai multe pagini decât scrisese el în ultimul deceniu de profesorat.

Studentul aștepta întrebarea asta încă de când intrase în birou. De fapt, încă de când se gândise la lucrare și la cum o va realiza. Avusese ideea genială la o bere cu colegii, care discutau de zor ceea ce era subiectul momentului. Și tocmai de la acel subiect îi venise ideea. În timp ce pentru ei era un subiect de amuzament, pentru el devenise o oportunitate de a face o lucrare de licență inedită și absolut originală. Iar acum urma să îi povestească Profesorului cum a făcut asta, fără să îi spună de fapt în întregime adevărul. Acum, dacă era sincer, i-ar fi luat foarte mult să îi explice Profesorului cum decursese totul și nu era deloc sigur că ar fi înțeles. Așa că se mulțumi să îi spună adevărul, numai adevărul, dar nu tot adevărul.

— Am analizat toate romanele apărute în literatura română după Revoluție.

Aerul parcă se solidifică și nu lăsă sunetele să ajungă până la Profesor. Acesta repetă ceea ce auzise, pentru a fi sigur că înțelesese bine.

— Ai analizat toate romanele apărute în literatura română după Revoluție ?

— Da.

Tăcerea se așternu între cei doi. Profesorul privi când la ecranul laptopului, când la Student. Zeci de întrebări îi năvăleau în minte, dar niciuna nu putea să iasă la suprafață. Într-un târziu reuși să articuleze.

— Vrei să spui că ai citit toate romanele apărute în ultimii 30 de ani?

Întrebarea așteptată. Studentul își alese cu atenție cuvintele.

— Nu. Dar le-am răsfoit suficient încât să le pot aplica grila pe care am stabilit-o.

— Deci ai avut o grilă.

Încet, încet. ducea discuția în direcția pe care o dorea.

— Poate nu e corect spus grilă. Mai curând un fel de algoritm.

Aici era foarte aproape de adevăr, dar știa că Profesorul nu avea cum să înțeleagă asta.

— Și în ce constă algoritmul ăsta?

Aici chiar avea ce să îi spună, pentru că, într-adevăr, el gândise în întregime algoritmul aplicat romanelor. Era și motivul pentru care considera că lucrarea este a lui, deși nu el făcuse munca propriu-zisă. Desigur, îl ajuta și faptul că terminase un liceu de matematică-informatică. Pentru toată lumea, chiar și pentru el, fusese o surpriză când, cu două luni înainte de a da bacalaureatul, se decisese să se înscrie la Litere. Într-adevăr, față de colegii lui citea destul de mult, dar niciun profesor de română nu îl observase și nici el nu ținuse să se facă remarcat.

Până acum, nu își explicase imboldul de a urma Literele, dar, la finalul studiilor, odată cu lucrarea de licență, totul devenise clar. Știa ce dorea să facă pe viitor, și pentru a-și pune planul în aplicare, avea nevoie și de cunoștințele de informatică și de cele acumulate în facultatea de litere. Întrezărea un domeniu nou și era extrem de mândru că se număra printre primii (nu își făcea iluzia că ar fi singurul sau primul) care se aventurează în această direcție.

Începu să îi explice metodic Profesorului cum gândise lucrarea. Fiecare roman era analizat sub trei aspecte – tema, personajele și stilul. Fiecare dintre aceste aspecte era subîmpărțit în mai multe secțiuni și fiecare secțiune primea un anumit punctaj. De exemplu, în cadrul temei, cel mai mare punctaj îl primea originalitatea. Aici s-au înregistrat cele mai mari surprize, pentru că, deși te-ai aștepta la altceva, scriitorii dovedeau o colosală lipsă de imaginație. Doar câteva teme se rostogoleau în toți acești ani prin romanele românești. Iar, când un scriitor reușea să găsească un teritoriu mai puțin umblat, cădea într-un fel de autorepetiție. Cam același lucru se întâmpla și în ceea ce privește personajele. Stabilise câteva tipologii – femeia fatală, artistul neînțeles, bărbatul macho, politicianul corupt, fostul securist, etc. – și ele se regăsiseră în majoritatea romanelor analizate. De aceea, romanele care aveau alte personaje, care ieșeau din schema asta, primeau un punctaj superior. Și tot așa.

Profesorul îl urmărea încercând să țină pasul cu avalanșa de date, cifre și analize. Dar, la un moment dat, pierdu șirul. Dădea din cap, ca pentru a arăta că îl urmărește pe Student, dar nu mai făcea asta de ceva timp.

Reținu concluzia.

— Așadar, clasificarea pe care eu o propun în această "Istorie exhaustivă a literaturii române contemporane" este perfect justificată și nu poate fi atacată din niciun punct de vedere. Și, în plus, este măsurabilă și exprimabilă în valori numerice concrete.

Pentru că, da, istoria pe care Studentul o scrisese era, de fapt, un clasament în care fiecare roman analizat primea un punctaj după sistemul care fusese prezentat mai devreme.

Realiză că Studentul tăcuse și își dădu seama că ar trebui să vorbească, dar, pentru prima dată după mulți ani, chiar nu știa ce să spună. Simțea că este ceva în neregulă aici, dar nu era capabil să identifice sursa acestei nereguli.

— Și zici că este originală și nu ai plagiat? întrebă el, revenind la una dintre obsesiile lui.

— Garantez 100%, răspunse el. De altfel, lucrarea poate fi trecută prin orice soft antiplagiat și se va demonstra că am dreptate.

— Bine, răspunse Profesorul cu voce moale, având senzația că face o mare eroare.

*

— Se vedea pe fața lui că era complet depășit de situație, râse Studentul, o oră mai târziu, în barul din fața Facultății, unde le povestea colegilor cum îi venise ideea să își facă lucrarea de licență apelând la ChatGPT. De altfel, chiar dacă aș fi vrut să îi explic, nu ar fi înțeles.

Colegii îl ascultau într-o tăcere care îmbina uimirea cu invidia. Da, lor nu le trecuse prin cap să apeleze la ChatGPT pentru lucrarea de licență. Ei se mulțumiseră să facă glume de trei lei sau să verifice ce știe Inteligența Artificială despre unul dintre ei sau despre profesori. Abia acum înțelegeau ce perspectivă li se deschidea.

*

Profesorul se îndreptă spre sală pășind încet. Gândul încă îi fugea la lucrarea de licență care îl dăduse peste cap.

Intră în amfiteatru și, în momentul acela, timpul rămase o clipă suspendat în aer. Apoi totul se prăbuși peste el, clipele se amestecară cu gândurile, înțelesurile își pierdură sensul și aerul aproape se solidifică.

Pe catedră, aliniate perfect, îl așteptau 45 de "Istorii complete ale literaturii române contemporane". Toate exhaustive și total originale, fără pic de plagiat.